Flaviu George Predescu 
Daniel mi-a spus că îi este greu să scrie din cauza războiului. Îmi aduc aminte că știu chiar de la el că Rebreanu a scris la Ion și pe durata războiului. Astăzi e altceva. Multitudinea de informații care circulă pe internet ne copleșește. Dacă s-ar sfârși mâine, acest război tot ar rămâne o uriașă rană deschisă pe sufletul și pe trupul Europei. Ne este greu să ne imaginăm că așa ceva a fost pus în fapt. Discutam cu un prieten, iscusit diplomat și om politic, și nici el nu-și putea imagina și nu putea crede că va fi atacat Kievul. Purtam discuția pe 21 februarie 2022, iar pe 24 începea catastrofa. Cum să fie Kievul bombardat? Cum să omori copii și să hăituiești mame, să destrami familii și să razi de pe fața pământului orașe? Când scriu aceste rânduri, suntem în ziua a 12-a a invaziei și deja au fost distruse 200 de spitale și 200 de școli. Vor rușii să-și lipsească țara vecină de sănătate și educație? Cel mai probabil, da. Mi-a redeșteptat crezuri vechi, cunoștințe de istorie recentă, în care elita românească era băgată la închisoare după 1947. De ce voiau rușii să ne distrugă elita? Ca să nu mai progresăm. Trebuia să fim lipsiți de mințile luminate care să ne scoată din marasm.
La nivel istoric retrăim clipe negre. Suntem fizic pe margine, dar sufletește în teren. Peste noi vin valuri de refugiați. Frumoase și fragile mame, cu frumoși și fragili copii. Toți îmbrăcați frumos, luminoși, fie cu ochii în lacrimi, fie zâmbind, demni și recunoscători. Românii s-au comportat admirabil. Îi întâmpină cu de toate. S-a creat o punte între autorități și oamenii obișnuiți, care acum se amestecă unii cu ceilalți și sar în ajutor. Pe la colțuri sunt și cârcotași care se întreabă de ce nu avem mai multă grijă de ai noștri și ne preocupăm de „străini”. Auzi comparație? Lasă că suntem pe locul I în Europa la cantitatea de mâncare pe care o aruncăm, pentru că ne dăm veniturile pe alimente pe care nu le putem consuma apoi. Acum unii compară statutul de asistat social, oricum validat pe scară mult prea largă la noi, cu cel de refugiat. Nu le doresc acestor oameni cârtitori să ajungă vreodată să fie în postura de a pleca unde văd cu ochii, doar cu hainele pe care le au pe ei, lăsând în urmă casă, familie, prieteni, locuri pe care habar nu au dacă se vor mai întoarce vreodată. „Cu ai noștri cum rămâne?” scria într-un comentariu o femeie din Cugir, sub o poză în care apăreau o parte din ajutoarele Cugirului pentru refugiați. Îmi venea să-i răspund, dar ce rost avea? Știu de la facultatea de psihologie că, în situații emoționale, oamenii văd numai ce vor să vadă, aud numai ce vor să audă și e greu să-i scoți din schemele lor, din prejudecățile pe care le au. A le explica ceva devine o pierdere de vreme și un prilej de a-ți spori dușmanii.
Așa că îl înțeleg pe prietenul meu Daniel când propune tema dificultății de a scrie pe timp de război. Este un fenomen interesant. Pe de-o parte, îți vine să ții ca un fel de doliu, căci este multă moarte și nedreptate în război și pe lumea asta, în general. Apoi ceva din tine te îndeamnă să scrii primul rând despre ceea ce nu poți. Și chiar și al doilea rând, tot despre ceea ce nu poți, ca dintr-odată să scrii un fragment sau două despre ceea ce cu adevărat nu poți și nici n-o să poți vreodată. Așa s-ar putea naște o temă: se poate scrie despre ce nu se poate scrie? Parcă nu era de ajuns că anul acesta a început extrem de dramatic? M-au traumatizat la distanță de câteva zile moartea unei fetițe de 11 ani, lovită pe trecerea de pietoni de un polițist, apoi a unui băiețel în vârstă de 6 ani, omorât de câinii familiei pe care îi avea de când erau pui. La câteva zile distanță, un bunic se răstoarnă cu mașina împreună cu nepoata de 20 ani într-o groapă cu apă înghețată adâncă de 8 metri, mor amândoi. Numai trei zile după aceea, un pompier ISU ajunge la locul unui accident grav, fiind de serviciu, și vede că victima era fata lui de 17 ani care tocmai își dădea sufletul, după ce fusese pasageră în mașina unui teribilist de 18 ani, care a vrut să o impresioneze. La toate aceste vești, uneori, simt să fac exerciții de respirație și să spun de zeci de ori imnul serafimilor: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!”, care are puterea să mă liniștească, măcar pentru moment.
Războiul din Ucraina aduce zilnic alte sute de morți. Civili și soldați deopotrivă își dau sufletul pentru orgoliul unui netrebnic personaj, aflat la putere în Rusia de când eram în clasa a X-a. Nota bene, acum am 41 de ani. Suntem în Europa. Rusia are o istorie a ei, nu este un trib de sălbatici care tocmai au fost descoperiți. Rămâne de văzut ce ne rezervă următoarele zile.
8 martie 2022
