Flaviu George Predescu 
La biserică oamenii merg din mai multe motive. Unii luptă cu boala, alţii cu durerea sufletească, mulţi luptă cu singurătatea şi există şi o largă categorie care se duc pentru a mulţumi sau pur şi simplu preventiv, pentru a combate răul.
Nu ştiu dacă, personal, am o percepţie corectă asupra raportării la biserică. Oare cum voi fi eu, cel de peste câţiva ani, sau dintr-un anumit moment al vieţii, când nu mă voi lupta cu ceea ce mă lupt astăzi?
Săptămâna asta am început să scriu un articol despre o experienţă cu un cerşetor de la Mănăstirea Antim. N-am apucat să-l termin. Nu cerşetorul era ţinta mea, ci expunerea unor idei care aplicate fiind pentru a aduce o îmbunătăţire a climatului bisericesc. Cum să facem să nu mai ajungem să ne simţim vinovaţi la biserică, pentru că nu le dăm bani celor care o înconjoară tot zilnic, chiar dacă nu este Înviere? Şi ideea pe care voiam s-o expun era de a găsi şi aici o formulă prin care, plătind o taxă, toţi cei care sunt înmatriculaţi ca ortodocşi, spre exemplu, să beneficieze de o organizare mai bună din partea Bisericii. În aceste condiţii mizam ca Biserica să scape cu această ocazie şi de imaginea de instituţie a milei publice.
Recunosc faptul că m-am inspirat de la Biserica Catolică. Cu atât mai mult, influenţat de scandalul care a avut loc anul trecut în Germania, unde tot mai mulţi plătitori ai acestui impozit bisericesc vor să „iasă din Biserică”. Cei care vor să nu mai plătească taxele pentru Biserică, în Germania însă, invocă hemoragia de scandaluri de pedofilie, care afectează grav imaginea instituţiei.
Ca să fac o scurtă digresiune, pot spune că nu am fost niciodată de acord cu unele cutume ale Biserici Catolice. Una dintre ele este castitatea pe viaţă a preoţilor. Este o regulă nebiologică, fără suport în realitate. Tot din această sferă pot da şi exemplul cu soţul supravieţuitor care nu mai are voie să se recăsătorească, în cazul în care rămâne văduv. Şi această cutumă mi se pare nedreaptă. Constrânşi de aceste proceduri, oamenii vor păcătui. Nu dezvolt mai mult.
Întorcându-mă la ideea unei posibile taxe a Bisericii Ortodoxe, tind să cred că de marţi, când am vrut să scriu, mi s-a mai diminuat entuziasmul cum că ar fi o măsură viabilă.
Bun, dăm banii. Ce ar trebui să dea Biserica în schimb? Să fie locuri pentru oameni în biserică. Să angajeze firme de pază (ca la Biserica Radu Vodă) pentru a ţine la distanţă cerşetorii. Abia cu această ocazie am înţeles şi eu expresia „a ţine la distanţă”. Nu ştiam că este la propriu, ci credeam că este o figură de stil. La sobra şi, în percepţia mea, plina de energie pozitivă mănăstire Radu Vodă, restaurată de Patriarhul Iustinian Marina, cerşetorii există, dar sunt ţinuţi la distanţă de zidurile ei.
Citindu-l pe D. Drăghicescu, influenţat de ultima carte a maestrului A. Buzura, îmi dau seama că şi cerşetoria asta, la noi în ţară este un fenomen cu adânci rădăcini psihologice. Ca dovadă că, după atâtea decenii de comunism, s-a recoagulat în modul cel mai natural, la scurt timp după Revoluţie. Astfel, nu ştiu dacă Biserica, ajutată de taxe, va putea să rezolve acest fenomen nociv.
Ca măsură de descurajare, în Germania, cei care vor să „iasă din Biserică”, deci să renunţe în scris la ceea ce au declarat cândva, că sunt de o anumită religie, au primit replica Bisericii, care îi avertizează că le va interzice să se mai împărtăşească sau să fie naşii unor copii. Mai mult decât atât, constrângerile pot merge până la interdicţia de a li se oficia o slujbă de cununie sau una de înmormântare. Mai bine decât Biserica nu îşi poate arăta nimeni radicalismul atunci când este cazul.
Mă întreb, oare ar putea suporta societatea românească un astfel de prim pas, chiar dacă mic, înspre impunerea unor reguli mai uşor de cuantificat şi de supus controlului?
Celor care se pregătesc să sară în sus cu contraargumente legate de inutilitatea acestui impozit, le spun că, la un calcul simplu, noi cei care mai trecem destul de rar pe la biserică, plătim mult mai mult decât o astfel de taxă. Şi în definitiv, nu sunt obligaţi să se declare ca aparţinând unei anumite religii, dacă nu vor să aibă de a face cu o Biserică sau alta. Mi-e greu să cred însă că, pe parcursul vieţii, nu ajungi să te intersectezi cu biserica, cel puţin de câteva ori, direct sau indirect.
Ce ne facem cu cei care nu au bani să-şi plătească taxa?
Cei care beneficiază de ajutoare sociale, care nu au venituri sau care au venituri prea mic, vor rămâne în continuare copiii de suflet ai Statului. Vor avea tată pe Stat şi mamă, pe Biserică. Ei oricum sunt asistaţi şi în acest moment, la care noi dezbatem. Se va consemna că sunt degrevaţi de acest impozit.
Situaţia lor se poate îmbunătăţi însă. Când afirm asta mă gândesc la Biserica Ortodoxă ca la o biserică mai puternică şi mai bine organizată financiar, care ar putea accesa serviciile unor oameni fără posibilităţi sau cu posibilităţi mai reduse. Implementarea acestor măsuri va ajuta la normalizarea percepţiei pe care cei mai mulţi oameni o au faţă de Biserică.
Bucureşti, 27 ianuarie 2013
