Flaviu George Predescu 
Cum să reziști într-o relație, dincolo de cum să ajungi să creezi una, aceasta este adevărata întrebare pe care mulți dintre noi ar trebui să ne-o punem. Mai mult ca oricând trăim într-o lume amestecată de stimuli (tentații care umblă mai mult la inconștient) și de dorințe (tentații conștiente).
Ar fi mincinos să nu recunoaștem faptul că, în funcție de personalitatea pe care o avem, uneori suntem tentați de diverse contexte emoționale care să ne degreveze de angajamente – măcar pentru o perioadă scurtă de timp. De ce simțim acea tensiune interioară? Nu știu… asta trebuie să caute să-și explice fiecare. Dar trebuie pornit de la un adevăr, că tensiunea există în fiecare dintre noi, este specific umană.
Știm noi, oare, să conviețuim în doi? Dar asta dincolo de a ne administra viața în doi. Suntem capabili să dăm o semnificație anume stărilor noastre, astfel încât să ne împrospătăm cu bucurie relațiile și să ne simțim vitali și tonici? Cum ne putem regenera viața de cuplu, pornind de la criterii de conviețuire? E rău să ne vină din când în când să ne izolăm (sau chiar să plecăm într-o călătorie, la propriu sau la figurat)? Ține de fiecare.
Cred că multe din problemele noastre provin din „partea teoretică” a cunoașterii noastre despre viață. Partea practică (și istoricul ei) nu este așa dramatică precum tindem să o calificăm. Mai mult, avem tendința să ne raportăm la ultima experiență sau la cele negative pe care le-am avut. Pe lângă asta, idealizăm ce este la alții, fără să cunoaștem adevărul.
Presiunea pe care o punem pe noi înșine provine și din credința că musai trebuie să fim fericiți într-un anumit fel. Adică, în formula clasică, pe modelul părinților noștri. Asta este cea mai „strong” credință pe care o avem și de care ne este greu să scăpăm. Să avem mai ales o stare de bine și de optimism, este ceva foarte firesc. Partea procedurală a speranței, generatoare de optimism, este credința.
Dar ce ar fi rău în modelul clasic? Nimic. În afară de chestiunile particulare, cu încărcătură negativă, ale istoricului fiecărui caz de familie, modelul părinților noștri, în sine, nu este unul rău. Un bărbat și o femeie se căsătoresc, fac împreună copii, merg la muncă, în excursii, se ocupă de formarea unor viitori adulți, încercând să se bucure de ei, primind și oferind dragoste – se creează acel unic sentiment de familie. Componenta individuală care însoțește fiecare model de familie conține și o mulțime de emoții negative legate de eșecurile unor modele care n-au funcționat. Spre exemplu: „Când am vrut să mă duc în acea tabără și unul din părinți s-a opus” – o rană, o amintire din care încă rezidă tensiune negativă, ce se activează în te miri care situație. Acest fel de a funcționa creează un fel de dinamică de șoc a funcționării societății în ansamblul ei.
De pildă, fără nicio legătură cu primul exemplu, nu ne trebuie multe experiențe negative în relația cu familia de bază pentru a ajunge să integrăm tensiuni latente, care din când în când ne vor face viața grea. Este de ajuns să fie ceva legat de sexualitatea noastră, de atingerea libertății noastre de opțiune sau tratarea cu duritate, în detrimentul unei comunicări reale, a unei posibile greșeli pe care am făcut-o.
Cititorii scrierilor mele mai vechi poate își mai aduc aminte de mărturisirea acelei fete, despre care am scris în „Chezășie pentru libertate” căreia părinții i-au spus exasperați, aflând că are prieten: „Mai bine să ne minți decât să ne spui adevărul”. Atât de „buliți” afectiv erau oamenii (culmea, că i-am cunoscut și în relațiile sociale erau foarte ok) încât își invitau fiica, încă mai sper că dintr-un reflex inconștient (dar ce folos, oricum?), să procedeze la rândul ei nevrotic și să folosească mecanismul de apărare numit „formațiune reacțională” sau tradus în limbaj uzual „transformarea unei trăiri în contrariul ei”. Adică mai ca în popor: mai bine te minți singur…
Eul acelor părinți nu suporta un adevăr simplu, firesc, faptul că odrasla a crescut și are o relație. Căutându-le și lor o explicație, am putea spune că nu este exclus ca, în tinerețea lor, să fi fost martori sau să fi interpretat niște „ratări” ale unora care, intrând în relație de foarte tineri, s-au căsătorit și au abandonat un posibil proiect de viață care să-i ajute să evolueze și să iasă din mocirla ruralului românesc și să realizeze ceva „la oraș”. Deci, în viziunea lor, o relație te ținea pe loc. Chiar și una extra-sat, în noua viață, cea „urbană” a fetei lor.
Probabil, în inconștientul nostru colectiv și, mai ales, în cel al ruralului imaginat de ei, este adânc înrădăcinată ideea că a te angaja în responsabilități casnice de foarte tânăr te scoate de pe linia unei evoluții normale, cu șanse de creștere.
Acum, lucrurile s-au mai schimbat, dar în mințile multora dintre noi prejudecățile persistă. Ne este greu să ne exprimăm și suntem blocați.
Ce înseamnă a trăi din (sau în) conflict?
Este o vorbă care sună oarecum dur și pe care oamenii și-o spun de regulă atunci când se ceartă – „trăiești din conflict!” își spun. Culmea este că trăitorul din conflict este un suferind la fel de serios ca un om care are o boală clasică. E ca și cum ai spune cuiva, dar într-o formă mai light: „tu… care ai cancer, să-ți fie rușine obrazului!”. Am exagerat puțin, dar tot ce îmbracă forma „vinovăției” pe care i-o atribuim celuilalt pentru o boală sau o rană emoțională este ca și cum l-am acuza de o boală. Ce mai dă o șansă în plus trăitorului din conflict este realitatea că problema sa se poate rezolva fără medicamente (deci mai greu), dar cu mari șanse de supraviețuire.
Îmi place termenul „restructurarea personalității” pe care îl folosește psihanaliza. Cam despre asta este vorba când vorbim despre a schimba ceva în felul de-a fi al celui care spunem că trăiește din conflict. Adică, impulsul, tensiunea și tot ce se generează în inconștient determină căutarea instinctivă a unei situații în care acea pornire să se confirme. Spre exemplu, dacă este predominant de sorginte negativă, atunci se va căuta ceartă/ conflictul, dar asta într-un mod instinctiv.
Tocmai de aceea, pusă sub formă de „acuză”, ea sună de multe ori dureros pentru cel căruia i se spune. În cazul copiilor dependenți, ea își are, probabil, originea și în nevoia de confirmare a dragostei și protecției, venite din partea unui părinte sau a fratelui/ sorei mai mare. „Învățarea” tensiunii, care se auto-alimentează și respectiv auto-generează, pe o axă interior-exterior și invers, unde conștiința și caracterul joacă un rol de arbitru.
Reluând și simplificând, a trăi din conflict poate înseamnă a avea nevoia instinctivă de a răspunde unei tensiuni interioare, crezând astfel că, dacă răspunzi, nu o vei mai simți și o vei elibera de ea. Pentru asta, în lupta ta de a scăpa de tensiune, poate cădea victimă oricine și mai ales oamenii dragi, aflați în proximitate. Dincolo de asta, sunt persoanele care trăiesc în conflict. Sunt blocați în interior într-un conflict cu ei înșiși sau cu altcineva și refuză să enunțe acest fapt, trăindu-i și exprimându-i sub o formă sau alta doar efectele. Tocmai de aceea, când devine din stare repetată o reală trăsătură de caracter îi spunem acestui fel de-a fi „răutate” sau „fond depresiv”.
Dar mulți oameni își pot preveni stările proaste, care îi izolează, exprimându-le într-un fel asumat, cerând ajutor. A învăța să te exprimi normal și sănătos este o artă. A te raporta la ceilalți normal, așa cum ești tu în majoritatea timpului și a nu fugi să adopți o mască sau alta, nu este ușor pentru cei mai mulți dintre noi.
Am pornit scrierea vorbind despre nevoia de a rezista într-o relație. A ieși din mediul care te împiedică să progresezi. A nu încerca să ridici nivelul celor dragi pe un palier pe care tu ai început să te dezvolți și implicit a nu avea așteptări de la ei. La asta cred că s-a referit un cadru didactic din zona psihologiei când a spus: „aveți grijă, acum nu începeți să-i analizați pe cei din jurul vostru!” Atunci am întrebat: „dar e de preferat să nu-i analizăm deloc?”. Pentru că ajungem să-i analizăm ce ceilalți odată cu noi înșine. Este de preferat să nu dăm verdicte. Asta da.
(sursa foto: istockfoto.com)
