Flaviu George Predescu 
O provocare în anii care vor veni pentru cei care au înţeles sau chiar au trăit ororile războiului, va fi şi forma în care vor reuşi să transmită urmaşilor un anumit tip de memorie, pentru a învăţa să evite greşeli. Romanul rămâne o astfel de puternică modalitate de a salva conştiinţa colectivă.
Ştim că pentru România efectele celui de-al Doilea Război Mondial s-au prelungit în mod injust până la eliberarea ultimului deţinut politic, în 1964. A fost o altă formă de război, a fricii, a torturii psihice, a transformării violente a unui rezultat ascuns în două tipuri de adevăr, cel al învingătorilor şi cel al învinşilor. A fost o încercare de demolare prin implozie a unei naţiuni, prin cruntă tortură psihică şi fizică, în portretizarea căreia istoricii aveau nevoie în mod esenţial de sprijinul literaţilor.
În romanul Punct şi de la capăt, Gabriel Chifu deschide trei fronturi: al regăsirii personale, al erosului şi al păstrării cât mai aproape de adevăr a memoriei colective. Dacă stăm să ne gândim bine, deteriorarea păcii afectează în mod direct relaţiile dintre oameni, o criză personală nu-şi găseşte vindecarea până nu-şi ispăşeşte patimile iar erosul nu se transformă în iubire atât timp cât incertitudinea, interesul sau dualitatea îl străbat.
În sprijinul realizării operei sale, Gabriel Chifu, are vocaţia bunului cunoscător de firi. Cei care vor citi romanul, dar care au înţeles cât de cât tainele vieţii, vor descoperi o dibăcie în ilustrarea personalităţilor omeneşti, romancierul profilând detalii care ţin de interiorul minţii şi al sufletului, esenţiale în relaţia dintre personajele sale.
Damian şi Octavian pot fi „manoşe” ale ceasornicului care este profesorul Bazil Dumitrescu, în timp ce Vera este însăşi dualitatea fiinţei feminine. Spun asta pentru că, din orice perspectivă ai privi, nimeni nu e sigur pe nimeni şi nimic, iar felul de-a fi al personajului te menţine într-o percepţie incertă. Este o demonstraţie de „real-eros”, dacă îmi este îngăduit termenul, modul în care scriitorul Chifu reuşeşte să ilustreze incertitudinea şi perisabilitatea atracţiei erotice, fără să se lamenteze prin intermediul personajelor şi fără să ne dea de înţeles că „va fi bine”, fără să dramatizeze ca într-un roman de Hardy, tocmai când eşti pe cale să te bucuri. Gabriel Chifu a scris o carte în care te recunoşti în funcţie de nivelul spiritual pe care îl ai, cu un aparte talent de povestitor, aşa cum a remarcat critica literară, iar noi, ca cititori, nu doar că acceptăm că e un mare dar să ai „duhul povestirii”, dar trăim şi avem nevoie de asta. De fapt, numai prin intermediul poveştii ne putem trăi viaţa şi adesea, când relatăm fapte de zi cu zi, spunem că povestim.
Punct şi de la capăt este un roman actual, în care cei care vor să înţeleagă substratul tensiunilor politice, chiar şi din zilele noastre, dintre România şi Rusia, pot afla, citindu-l. Volodea Pedisov încă există şi ne dă fiori. Faptul că nu se află acum într-un tren românesc, ci în alte zone, nu foarte îndepărtate, se datorează şi faptului că, e drept, cu greu, România lui Octavian a evoluat. Experienţa „Cortinei de Fier” pare pentru moment o lecţie învăţată. Pasiunea colhoznicului Pedisov, cel care „rechiziţiona” ceasuri, este, privind simbolic, furtul de timp pe care poporul român urma să-l suporte în anii de după război.
Romanul capătă aderenţă şi prin capacitatea autorului de a particulariza, sub formă de exemple limpezi, atrocităţile suportate direct sau indirect de un întreg popor. Mă refer la: jaf, deposedare, trădări, orori făcute omului de către om, românul ca „instrument” al torturii bolşevice – Marinică Slabu, din care autorul a făcut diminutiv atât caracterial, cât şi din punctul de vedere al numelui. Îl găsim şi pe românul oportunist, însetat de răzbunare, dispus să facă orice ca să îşi schimbe destinul. Găsim ilustrat „Fenomenul Piteşti” şi schingiuirea sufletească şi mentală suportată de clerici şi intelectuali, istorie şi comunicare decimate şi reduse până la limbajul morse prin tuse în închisoarea de la Râmnicul Sărat. Aflăm despre rigori părinteşti absurde, izvorâte din obtuzitatea unei clase sociale, pe care traiul fără nicio grijă a rupt-o oarecum de realitate; pedeapsa aplicată surorii Verei de către tată. Comportamentul directorului de bancă faţă de fiica sa semănând cu proverbul „ţara arde şi baba se piaptănă”, un exemplu dus în extrem dar fezabil prin care G. Chifu ne îndeamnă să nu uităm cât de aspru ne judecăm unii pe alţii, pe vreme de pace.
Avem în roman mai multe fire invizibile pe care cititorul trebuie să le deducă sau interpreteze în felul său. M-a marcat, recunosc, pedeapsa aplicată Monei şi am asociat-o sfârşitului unei ere, a unei categorii sociale, care prefera să încurajeze minciuna decât să accepte o vină minoră, un viciu banal. Realizăm astfel că, indiferent de contextul politic, prejudecăţile şi setea de răzbunare fac victime pe toate palierele.
Sunt prezente în roman exemple de sinceritate „pedepsită”, jurnalul surorii Verei putând fi jurnalul unei întregi generaţii, apoi alte pedepse care izvorăsc prin descoperirea „probei scrisului”, ca cea a profesorului Dumitrescu şi a lui Damian, avem mai multe tipuri de trădare, avem dezinvoltura sexuală, elemente ce ţin de o esenţă afectivă puternică pentru memoria oricărui bărbat, avem re-umanizarea unui personaj ca Slabu, care alege să-şi protejeze dascălul după ce aproape că îl distruge, roluri care se inversează. Avem o Vera-femeie şi Vera-putere, cu care Damian şi Octavian se întâlnesc pe rând. În paginile cărţii se petrec drame reale, crize personale ale eului, găsim resemnarea ca împăcare prin credinţă, pacturi cu diavolul şi multe-multe gânduri.
Caisa pe care o împart Octavian şi Damian coincide cu asumarea rolului de bărbat al celui de-al doilea, în timp ce primul nu ştie cum să facă să mai rămână în universul copilăriei. Poate fi fructul oprit din care au gustat amândoi sau poate un întreg popor. Izgonirea în infern şi în incertitudine, viaţa reală.
