Flaviu George Predescu 
De câțiva ani buni, încă dinainte de a da la facultatea de profil, studiez și analizez evoluția unor psihologi care, cică, vor să rezolve problemele sufletești ale oamenilor. La începuturi chiar m-am pus „în contră”, chiar demontând serios o „psihololoagă” experimentată în proceduri, nu și într-ale vieții. Atunci când un prieten se confrunta cu o situație mai grea, am avut disputa cu respectiva domnișoară psiholog. Prietenul se îndrăgostise lulea de o tipă, apoi aflase că tipa urma să se mărite. „Psiholoaga” aborda cum că ar trebui să o privim pe respectiva ca pe o victimă din copilărie, care bla, bla, bla, atașată de imaginea lu taică-său, voia cu orice preț să se mărite, pentru că „trebuie”, chiar dacă era îndrăgostită de prietenul meu.
Acum, când scriu, mai și exagerez, în sensul că adaptez. Nu mai știu exact ce zicea doamna psiholog, în urmă cu vreo 7-8 ani, dar asta e ideea: „că victimă”. Cuvântul „victimă” persista. Și eu am zis că nu, că de fapt prietenul meu e o victimă și pe el trebuie să-l ajutăm. Cumva, că mi se rupe foaia de faptul că aia e victimă. Doar nu ne cerea ajutorul, ci se mărita cu altul. Și i-am zis prietenului că situația lui nu se va rezolva, mai ales pentru că știu cum se vor întâmpla lucrurile, tocmai pentru că am trăit și eu situația, dar invers. Hopa! Prietenul știa că am trăit o situație similară, dar invers, că doar de aceea eram prieteni, să-mi țină minte experiențele și eu să le țin pe ale lui. Prietenia este și depozit comun de amintiri, nu numai tezaur cronologic. Așa… și am făcut cu el ceea ce peste ani am aflat că se cheamă contra-transfer. Adică, am analizat situația cu mine pe post de „ea”, cea care se mărita. Și i-am vorbit prietenului despre fricile mele (Pentru connaisseuri, vezi eseul din Chezășie – Cum am murit mințind, în 2004).
Am avut dreptate eu. Predicțiile mele s-au dovedit 100% fidele și respectiva s-a măritat nefericită, pentru că așa voiau părinții, pentru că îl știau pe ăla de mult și tot tacâmul. (Știți doar că am zis că nu mai scriu genul acesta de eseuri! Mă alint, ba nu mă alint, mă alint…) Apropo de acest joc cu „mă alint, nu mă alint”, care seamănă cu o prosteală de copil. L-am văzut cândva la o prietenă, culmea, prietenă cu tipa asta care se mărita. Are you with me? Peste ani am aflat, studiind știința sufletului, mai exact mecanismele de apărare, că ce făcea fetișcana cu aceste jocuri dar și cu frecventul vorbit pe vocea unui un copil, se numește regresie, ceea ce înseamna că pentru a purta suporta stresul prezentului, fugea din când în când în copilărie. Nu era vina ei… iar părinții și asprele lor exigențe.
Așa! Ce spuneam? De la cum se face terapie psihologică în ziua de azi, am pornit. Azi a fost și Ziua Orgasmului, apropos, iar pe Adevărul live s-au întâlnit trei gagici care au discutat despre sex și desigur despre mult pomenita carte a „Esthererei Perelei”. Nu s-au gândit să invite și un posibil cauzator de orgasme – un bărbat, se băgau unele peste altele, avide să-și comunice mesajul, ba una cu suficiență de tanti cu dez-lipici la bărbați, ba alta mai simpatică, dar pentru că a fost mult curtată și probabil țepuită, era plină de frustrări și de nevoi în a-și etala individualismul. Culmea, ținea să spună asta chiar și când se referea la propria copilă, în vârstă de 5 ani. Știm cu toții că suntem diferiți, dar nu știu de ce, în lipsa lor, mă simt una cu prietenii și cu familia mea. Nu simt să mă disociez public, dar asta e strict problema mea. Poate ele sunt cele care au dreptate în cazul acesta și totuși poate e bine să spui: „pe vremea când aveam copil mic miroseam a vomă și a caca, iar soțul mă mințea că sunt frumoasă oricum!”. Poate chiar era sincer, fraiero! Te-ai gândit la asta? Sau pentru că ești psiholog pui totul la îndoială! Fi-v-ar îndoiala…(Știința nu folosește la nimic dacă nu este pusă în slujba omului, a spus-o tot un mare psiholog).
Ideea este că dacă te duci la psiholog și întâlnești o momâie depresivă, care la bază are probleme mai mari ca ale tale și care îți face un contra-transfer greșit, te-ai ras. Într-un astfel de caz poți să pleci și mai răvășit de la psiholog.
Psihologul n-are voie să idealizeze, să blameze și să generalizeze nimic. Psihologul trebuie să-și decline competența dacă nu poate stăpâni un caz. Oamenii și sufletele lor nu sunt poligoane de încercare. Drept este că nu e bine să cazi nici în extrema cealaltă, gen: „e problema ta, nu știu, nu mă bag!”. Cred în strategii terapeutice, așa cum îmi place expresia lui Piere Janet care spune că „emoția trebuie privită ca o insuficiență de adaptare”. Tu, ca psiholog, trebuie să ai acest har de a relaționa mai presus de orice și a liniști în primul rând pacientul. Cred că există o parte acută a actului terapeutic, un fel de urgență, în care cel care vine are nevoie mai întâi de niște „minciuni spuse credibil”, așa cum am scris într-o poezie. Minciunile sunt calmantul, dar apoi vin alte aspecte care trebuie serios analizate și tratate.
Am auzit multe momâițe și mai aud uneori și pe la radio, cum că oamenii, de fapt, nu prea vor să se facă bine. Păi dacă abordăm astfel și îi ducem cu vorba și nu intrăm în profunzime, suntem primii complici la amânarea lor. Mulți reclamă că oamenii vin la cabinetele lor, pleacă de acolo cu o idee bună, iar acasă se duc și strică totul. Evident că este așa, toți facem asta. Importantă însă este acea strategie care îl face pe om să înceapă să schimbe ceva atunci când se privește în oglindă.
Nu unde greșesc ceilalți în relația cu noi, ci unde greșim noi în relația cu noi, acolo este problema.
A, și încă ceva: dragi psihologi superficiali, îndoctrinați și metodiși, mai ușor cu americănismele. Ele nu se aplică așa de mult și la psihologia poporului român. Începeți în a studia proverbele românești, apoi umorul românesc și, în cele din urmă, psihologii și filozofii români: Motru, Ralea, D.D. Roșca, Drăghicescu, Vulcănescu, Pavelcu, Neveanu, Nae Ionescu, Radu, Golu, Goangă, Mitrofan, Aluaș, Dâncu etc. N-aș sări peste romancieri ca: Preda, Barbu, Camil Petrescu sau poeți ca Blaga, Eminescu sau Arghezi. Toată psihologia românismului se găsește în primul rând în operele lor.
