Flaviu George PredescuMulte creații expuse în grabă pe Facebook, și nu numai, n-au nicio relevanță generală. Poezii, de exemplu. Ele au o valență terapeutică pentru cel care le-a scris, dar fie au fost expuse ca mesaj pentru o persoană anume, fie ca un obicei, o nevoie de apreciere publică și cam atât.
Dar n-au absolut nici o relevanță comună. Or, scrisul izvorât și făcut „pentru tine” sau pentru o persoană și atât nu are nicio trăinicie.
Apoi, multe creații sunt exhibări narcisice. Viziunea solipsistă a unora îi înlănțuie în credința potrivit căreia compozita lor, puțin lucrată și lipsită de relevanță, ar fi un act creativ valid estetic sau filosofic. Nimic mai fals. Aceste creații se înscriu în categoria tentativelor literare eșuate. Mă abțin să dau exemple. Nu vreau să amărăsc acum sufletul cuiva, ci mai degrabă să pun scriitorul/poetul român pe gânduri și să împing la o mai mare auto-reflecție atunci când sperăm ca ceva să fie literatură.
Concret, nu fac literatură atunci când scriu ceva care mi-a trecut prin cap și care îmi astâmpără dorul sau îmi răspunde nevoii de revanșă. Acel „na, că mi-am zis oful și ce frumos sună”. Și ca să nu las loc speculațiilor, încep cu mine și recunosc că eu însumi am scris destule poezii irelevante, pe care le puteam păstra doar pentru mine. Aș selecta din toate poemele pe care le-am scris astfel încât să public unul, maxim două volume. Nu mai pot întoarce timpul înapoi. Dar ceea ce văd în ultima perioadă, cum tot mai mulți au impresia că fac literatură prin simplul fapt că așază mâna pe tastatură, mi se pare eronat, chiar „ridicul”. Nu vreau să mă refer și la componenta de încurajări și laude deșănțate, care au în spate scopuri oneroase, cu tot felul de grupulețe de conjunctură și alte făbricuțe de zgomot și nimic mai mult, care întrețin această pseudo-literatură.
Este, deci, un reflex de goană după putere și în literatură. O fugă după recunoaștere, după admiratori. Astfel că și aici, după niște certuri, fiecare tinde să-și facă grupulețul lui. Când realizează acest lucru, își doresc ca prin acel grupuleț să detroneze grupul în care nu au fost primiți și să obțină „ștampila” oficială a recunoașterii.
Din păcate, în timp, și acolo unde este „ștampila” prin cheag destui oportuniști sau oameni lipsiți de talent și hărnicie literară, care corup fluxul literar prin promovarea constantă a unor apropiați, indiferent dacă au produs sau nu ceva relevant. Se rotesc și se susțin fără rușine, nici că păsându-le că-i vede cineva. Nu demult, o revistă literară a acordat un premiu literar propriului secretar general și un altul fiicei acestuia. Și atunci de ce ne supărăm atât de tare doar pe politicieni. Iată, oportunismul, nepotismul, și starea de asistat social se găsește și în literatură, doar că acolo se numește „asistat social-literar”.
