Flaviu George Predescu În lipsa unui conflict, a unei bucurii, a unei supărări sau a unei tristeți, care ar fi scopul scrisului? Pentru ce ne zvârcolim și care este rostul zbaterii noastre interioare, cea care transformată în litere și cuvinte și care ar trebui să însemne măcar ceva pentru noi? Tot ce se scrie s-a mai scris, tot ce se spune s-a mai spus și abia în această situație de viață viermele interior moare de inaniție. Nu mai are ce mânca pentru că tot interiorul creativ s-a dus pe apa sâmbetei. Lumile interioare par înmărmurite în decoruri îndepărtate, acolo unde rostul a fost dus și abandonat.
Aș fuma, dar nu pot. N-am nici o pasiune constantă față de viciul în sine și nici nu îmi permite gâtul. De ce mi-ar păsa? Tocmai pentru că nu m-aș simți bine și știu că orice strădanie de plăcere mi s-ar întoarce în contră, apoi tot eu aș fi cel nevoit să fac jurăminte de pocăință și echilibru după primele semne de rău.
Aș scrie o doctrină. N-am inspirație și nici n-ar avea rost. Poate o poezie – nici atât. Armele, care de fapt sunt punțile bunăvoinței mele și ale entuziasmului meu, se întorc acum împotriva mea și de când cu mesajul care circulă repede nu poți nici măcar să mai iei la mișto un amic rătăcit într-un bloc uriaș, pierdut între mii și mii de persoane, fiecare cu viețile și cu aspirațiile lor. Dacă l-ai înjura acesta ar afla și s-ar supăra, chiar dacă nu i-ai da numele și doar ai bate un apropo în care s-ar regăsi. Abia atunci îți dai seama de frumusețea ta de creator de punți și accepți să taci mai bine auto-cenzurat, decât să spui ceva care să dărâme (pentru a câta oară?) echilibrul fragil din jurul vieții tale. Să nu scrii pentru că se află, iată un rost.
Am un alt amic – bun încasator. El mi-a spus să-l iau la mișto și să scriu despre el atât de intens, încât să pară că îl pălmuiesc, cu condiția să fiu bine după aceea. Tocmai el care este pufos și inocent precum un Bichon. Mă gândesc dacă îl voi transforma în sacul meu de box ideatic și dacă îmi voi descărca nervii luându-mă de cineva care nu mi-a făcut absolut nimic. Ar putea oare să mă bucure asta? Nici pomeneală. Trebuie să scriu doar despre ceea ce, chiar dacă doar pentru o fracțiune de secundă, îmi va oferi un sens.
Mai bine să „pictez” spiritul competitiv al amicului inițial, cel care stă ascuns printre miile de destine și care își găsește sensul vieții în entuziasme facile. El este mereu cu buzele umflate de pofte și doar de dragul amintirilor ar fi în stare să trădeze nu unul, ci o duzină de prieteni și de oameni care l-au hrănit, care l-au apărat și care l-au coborât de pe cruce, salvându-l de la inexistență. Despre însușirile lui hulpave aș vrea să scriu și, chiar dacă l-am dat jos de pe cruce cândva, să-l pun din nou pe o cruce și mai grea, ca apoi tot eu să îl cobor de acolo și din nou și să-l iau la șuturi în fund. De ce ești lacom și competitiv? să-l întreb în timp ce îl urc Golgota dându-i picioare în dos. Pentru că sunt lacom și pentru că sunt competitiv, să răspundă el mâhnit, ca o suină înjunghiată. Apoi să continue: pentru că lăcomia și competitivitatea mă țin în aceste chingi și așa cum unii se activează și se simt inspirați, pe mine mă stimulează, mă învie și mă face să sper numai concurența trecută prin filtrul invidiei. Eu nu sunt un „ciorbar” autentic, să mai spună el, nu sunt și nici n-am fost măcar vreun prieten, ci un bursuc perfid, violent și lacom care ți-a pândit bunăvoințele pe care le-am considerat meritate beneficii ale destinului îndreptate spre mine, în care tu, aparent făcătorul de bine, n-ai fost decât o unealtă a sorții care mă voia recompensat. Eu am o autonomie mică atunci când e vorba despre recunoștință. Aproape că nici nu știu ce e aia, pentru că fie n-am avut parte de ea, fie nu mi s-a vorbit despre ea, fie am o mie de alte motive (la fel ca și fețe) să mă apăr și să spun că recunoștința nu are nicio însemnătate pentru mine, căci o pot echivala (și cu rost, și fără rost) cu un infinit de alte lucruri rele care mi s-au întâmplat. Cum ar fi? îl întreb. Cum ar fi bătăi în copilărie, necazuri sau alte situații în care m-am confruntat cu viața sau mai bine spus am fost victima ei?
L-am lăsat pe hipopotamul lasciv în plata domnului și, când m-am întors cu spatele la el, m-au năvălit noi gânduri. Ba că mă scăldam cu el în apa mării și cu alți prieteni, în timp ce beam șampanie și povesteam despre femei. El era succesiv în rol de tată și de prieten, ca un girofar își schimba rolurile și mă făcea să râd. Proteza lui albă strălucea în soare și, în timp ce și-o înmuia în șampanie și mușca din pișcotul împărtășirilor, părea cel mai frumos om din lume. Mi-a vorbit despre succesele lui. Mă cam plictisea când se lăuda, dar era admirabil când se prezenta ca pe un ratat în care toate relele și eșecurile unei vieți nenorocite s-au îngrămădit. Știam că e un „loser”, dar pentru că împărtășea fără rușine cum și-a dat cu stângul în dreptul și vorbea despre câteva lecturi școlare, singurele pe care le citise în viața lui, mi se părea cel mai „cool” om din lume. Îmi umbla probabil la instincte și mă simțeam abandonat în durerea plăcută a minciunilor și a neputințelor lui. Nici nu trebuia să-l mai întreb dacă vrea să-mi fie tată sau el pe mine dacă vreau să-i vreau fiu, căci răspunsurile erau deja date și el parcă mă poseda afectiv cu totul. Îi umpleam paharul mereu și el se prefăcea că nu mai vrea, deși de când îl cunoșteam una i-a spus gura, alta ochii. Curvă bătrână, eliberează-mă de tine, căci fiind nevolnic de iubire masculină m-am ascuns în glumele și în minciunile tale expirate, spuse cu voce dogită. Incredibil de mică făptură, nedemnă să se ridice la valoarea tatălui adevărat, dacă el ar fi avut ceva mai multă deschidere, dar așa îl anula.
Ce ar fi fost de făcut: poate niște discuții despre niște femei și puțină autoexpunere, cât să mă facă să râd și să mă hrănesc cu încredere în mine, văzându-l că și el, tată și model, a greșit, și deci nicio greșeală nu trebuie să mă sperie, ci din contră, trebuie să-mi dea încredere. Tatăl meu era însă tatăl altor copii abandonați comunicațional, unii aproape de-o vârstă cu el și aceia își căutau modelul și îl găseau acum în el. Lor le spunea glume și le împărtășea amintiri deocheate, iar aceia râdeau și îl divinizau, dar îl și înjurau în gând.
S-a confirmat deci un principiu de drept: „pater semper incertus est”, chiar și atunci când avem unul biologic cert. Unde și de ce se produce acest abandon afectiv, nu știu. Pentru că dacă ar fi fost ideal, buză-lacomă ar fi fost unul măcar acceptabil și pentru propriul copil, dar nu era, ba din contră, relația lui cu fiul natural era și mai proastă decât a mea cu tatăl natural, fiind din când în când încălzită de niște bani.
M-am gândit atunci la un joc al conștiințelor fecundate de tot ce este cenzurat în mintea noastră, în care diverși bondari sau trântori polenizează cu vorbe nespuse floarea creierului reptilian pe care îl avem. În zvârcolirea asta a instinctelor mă întrebam cum aș putea rămâne eu figura paternă pentru propriul copil. Și mai ales să nu devin plictisitor…
Uitați-vă pe Facebook cum se repetă anumite tipuri de amintiri în perioadele similare anilor care se succed. Ce denotă aceste repetiții inconștiente? S-ar putea ca prin mașinăria asta virtuală și prin auto-expunere să descoperim chiar gratiile cuștii în care singuri ne băgăm și să înțelegem în ce persistăm. Apoi, odată înțeles șablonul, ar trebui doar să-l mutăm în zonele în care repetăm greșeli și el ar putea deveni panaceu.
București, 7 aprilie 2019
