Flaviu George PredescuFlaviu George Predescu
31.01.2018

Perioada „Emilia”

Sunt fericit. Dar de ce? E doar pentru că m-am reîntors în garsoniera unde locuiesc de aproape opt ani. Am zugrăvit. Îmi ţine de urât zâmbetul Emiliei.

Ea, Emilia, cu vârsta fragedă, aflată la început de viaţă. Îmi vine să spun asemenea lui Garabet Ibrăileanu în „Adela”, dar un pic altfel. Mie Emilia mi-a fost mai întâi un chip ai cărui ochi mi-au privit copilăria din când în când. Apoi mi-a fost egală în vârstă şi acum ne despart câţiva ani, mai mult de zece. Dacă voi fi îngăduit culorilor luminii, ea îmi va deveni cândva fiică şi apoi nepoată.

Scriu sub lumina unui cer superb căci n-am încă perdele, draperii, nimic din ce ar putea să împiedice lumina ce pătrunde continuu în Garsoniera Poetică Trei . De ce aşa? Pentru că prima fază a fost atunci când am venit în Bucureşti. Pereţii palizi şi două paturi despărţite, simbol al anilor care urmau să vină. După cel mai dificil examen sufletesc de până atunci, m-am apucat, ajutat de un bun prieten, să facem ca ea, garsoniera, să aibă două culori, una solară şi una celestă. Să predomine galbenul soarelui, iar un perete să fie albastru, astfel încât canapeaua de aceeaşi culoare, nouă şi ea, pusă lângă peretele albastru, să pară o prelungire a cerului.

Undeva pe peretele din dreapta, cum intri în cameră, fusese scris pentru câteva minute cu galben chiar un nume care dădea iluzia unui nou început. El s-a amestecat apoi cu fondul şi tot albul a fost înghiţit de un galben concentrat pe care mereu îl justificam celor care mă vizitau.

Emilia purtată chiar şi prin Bucureşti în plină vară, de la un prieten la altul, doar pentru nu a fi martora unor resentimente de moment. Emilia, primul poem cu nume de fată pe care l-am scris vreodată. Emilia la care mă uit când beau câte-o cafea în dimineţile de sâmbătă, singurul moment când timpul parcă stă în loc.

Cum să plece bătrânii de-acasă şi să se refugieze prin blocuri? când eu, cu toată disponibilitatea şi încă tinereţea, greu aş pleca din acest loc în care amintirile, cărţile şi tablourile, pozele, obiectele primite de la prieteni, îmi sunt cea mai fidelă companie. Poate doar dacă le-aş lua pe toate cu mine şi m-aş înconjura de ele. Cochilie sentimentală, viaţa.

Acei bătrâni încăpăţânaţi sunt poeţii şi invers, şi unii şi alţii – fiinţe fără vârstă. Ataşamentul şi recunoştinţa, nobilele sentimente faţă de locul în care ai trăit şi oamenii care au făcut ceva ca viaţa ta să fie mai lină.

Acum, în a treia fază a garsonierei, o altă culoare, care seamănă cu fundalul unui nou început. Aici s-a plâns şi s-a râs, s-au citit poezii, s-a băut vin, au căzut pe jos scrum, lacrimi, hârtii, obiecte, s-au născut şi reprimat idei şi ambiţii. Aici, într-o vară, certitudinea unui sfârşit m-a făcut să plâng cu chipul pe covor şi lacrimile să mi se amestece cu praful.

Aici s-a proclamat în fiecare zi câte-un gând împotriva neutralităţii mimate, a falsului autocontrol subjugat obiectivului, aici s-a pus literă lângă literă şi s-au născut cuvinte. Semnificaţia lor m-a purtat pe braţe sau m-a răstignit, în aceşti ani. Aici s-au stins îngrijorări şi aici au răsunat vocile prieteniei, reproşurile, îndoielile, speranţele, soluţiile. Aici a fost sediul central al scrierilor pentru care părinţii mei primesc uneori felicitări, deşi, de câte ori mă duc acasă, îmi pare că mă plimb printr-un oraş în care nu mă cunoaşte mai nimeni.

Contrastul – mergând umăr la umăr cu cineva cunoscut aproape de toată lumea te face să te simţi şi mai insignifiant, să pari un personaj adorator de recunoştinţă prins cu anonimatul în sac. Dar sunt doar iluzii clivajele generaţiei şi ale experienţelor, nu de puţine ori notorietatea întorcându-se împotriva celor care au vrut-o neapărat.

Acum voi locui uniform în mijlocul culorii pe care nu va mai trebui să o explic. O vreme voi menţiona doar că e nouă. Pe Emilia trebuie să o prezint mereu şi spun mai mult, dacă interlocutorul se arată interesat, că ea trebuia să vină la Bucureşti cu mult înaintea mea. În câţiva ani mi-am uitat manifestele care excludeau orice stabilire aici şi din acest punct de vedere, recunosc, eu am fost mereu un om cu bagajul mereu făcut, gata de plecare, atât la propriu, cât şi la figurat…

22 septembrie 2014, în amintirea Emiliei Salcă (1924- 1945)