Nu pot să fie numai părinți

Unii părinţi se comportă ca nişte impresari de carieră în relaţia cu copiii lor. Au aşteptări. Vor să îi vadă ajunşi cât mai bine. Uneori părinţii sunt şi consilieri familiali sau chiar financiari, mai târziu. Numai ce ar trebui să facă nu fac, uneori, unii părinţi. Să fie părinţi. Pur şi simplu părinţi. Dar necunoscându-şi copiii, căci din păcate nu se cunosc bine nici pe ei înşişi, nu pot fi numai părinţi. Metoda principală de comunicare a părintelui în relaţia cu copilul său trebuie să fie vorba bună. Este valabil şi pentru cei tineri spusa „de-o vorbă bună ai nevoie”, nu numai la bătrâneţe, dar şi la tinereţe. Oricând avem nevoie de o vorbă bună. Atât la bucurie, cât mai ales la timp de îndoială sau supărare. 
Să facem un joc de roluri şi să spunem că tinereţea înseamnă „vorbă bună” , iar bătrâneţea „vorbă rea”. Se naşte un îndemn: fii tânăr, atât cu tânărul, dar fii tânăr şi cu bătrânul, în egală măsură, fără discriminări de vârstă sau de altă natură. Fără false autorităţi, în general de vârstă sau argumente de fapte realizate tot datorită vârstei mai înaintate. 
Ca să se înţeleagă, mai simplu spus, nu fi părtinitor faţă de copilul tău, atunci când crezi că a greşit, dar nu exclude din medierea pe care vrei să o faci între el şi viaţă, folosirea vorbei bune, doar pentru că tu eşti furios. A, nu poţi? S-ar putea ca fiul tău să fi avut aceeaşi slăbiciune ca tine, atunci când a comis o greşeală. 
Nicio situaţie nu seamănă cu alta şi toate sunt identice, într-un fel. Natura umană e aceeaşi, dar faptele se multiplică în funcţie de caracterele care se întâlnesc şi conjuncturile care se nasc. Conjuncturilor noi le spunem, poate pe bună dreptate, destin. Conjuncturile sunt expresia destinului şi ţin de ceea ce poate fi reperat, din punctul de vedere al percepţiei umane, atunci când se întâmplă ceva. În analizarea unei situaţii, conjunctura este uşor detectabilă şi simplifică mult lucrurile. Cumva, tot ceea ce este de la Dumnezeu nu mai are nevoie de explicaţie. Scepticii îi spun „întâmplare”. Privind macro, aşa şi este, o întâmplare. Faptul că acum cade o frunză într-un parc, fix în acest moment, este o pură întâmplare. Ea este rodul unei „construcţii” mult mai ample şi derivă din ea – natura. Natura per ansamblu, nu mai este o întâmplare, cum viaţa şi diferenţa de sexe, între tot ce este parte bărbătească şi tot ce este parte femeiască a unor fiinţe de pe acest pământ, nu mai este întâmplare. Nimic din ce-i frumos, cum ar fi de pildă apusul sau răsăritul de soare, sentimentul pe care îl ai atunci când iubeşti sau când faci dragoste, nu poate fi întâmplare. Privind micro, chiar şi un fapt cum ar fi căderea unei frunze poate fi considerat o frumoasă sau o tristă întâmplare, prin asocierea pe care o facem şi dimensiunea pe care o dăm căderii frunzei. Depinde cum privim. Totul stă în percepţia noastră. Ne putem bucura că trăim, că vedem, că asistăm sau putem fi trişti şi depresivi pentru faptul că s-a terminat vara, cea atât de frumoasă, cu litoral şi cu zile lungi, însorite. Acceptarea schimbării sau a ideii de final a ceva care este bine şi frumos în percepţia ta este unul dintre cele mai mari instrumente de măsurat puterea unui om. Iisus s-a îndrăgostit de viaţă şi de tot ce însemna ea. El nu avusese parte numai de omagii pe parcursul celor 33 de ani. Mulţi îl scuipaseră, îl jigniseră, îl ameninţaseră şi îi dăduseră destule motive să uzeze supraputerea pe care o avea într-un mod distructiv. Aceia erau pierduţi sufleteşte, pentru moment, iar dispariţia lor fizică nu-i făcea misiunea pe Pământ mai uşoară, lui Iisus. 
Ce lecţie de viaţă ne dă marele psiholog Iisus? Gestionarea puterii trebuie să fie pusă în slujba unui singur obiectiv, pentru care el, până la urmă fusese trimis pe pământ, Binele. Când conştientizează că viaţa este în sine o Golgotă, indiferent de vârstă şi de vremuri, Mântuitorul îşi doreşte să trăiască, mai ales din dorinţa de a face bine în continuare şi pentru că ştia că devenise într-un fel victima propriei puteri, aceea de a ierta şi de a iubi. Un uriaş vizionar fiind şi implicit un mare poet (nu în sensul strict al cuvântului) Iisus realizează că misiunea sa pe pământ va fi simbolizată în viitor. Sufletele, şi-o fi spus ca pentru sine Christos, vor avea mereu nevoie de simboluri, iar eu sunt pe cale, prin misia mea, să devin unul dintre cele mai importante. Cu toate acestea mi-e frică şi îmi pare rău. Frică de confruntarea cu procedura morţii, cu meschinăria ei violentă sau sufocantă de a-l lăsa pe om fără simţuri şi părere de rău pentru tot ce înseamnă această lume, cu bunele şi cu relele ei. Flori şi buruieni, cinstiţi şi hoţi, frumoşi şi urâţi, sinceri şi mincinoşi, frig şi cald, şi absolut tot ce a pus în contrast pe acest pământ, Dumnezeu. 
Aş fi vrut să pot fi alături şi să-i spun lui Iisus o vorbă bună, mai ales în momentele cele mai grele, sufleteşte, pe care le-a întâmpinat. Aşa cum aş fi vrut să pot fi lângă Eminescu, tocmai când unii şi alţii îl atacau cel mai mult. Să luptăm, măcar din punct de vedere psihologic cu mârşăvia naturii umane care ispiteşte uşor şi care caută mereu, cred că inconştient, limite ale răului.

O întrebare la care nici până azi n-am găsit răspuns, este aceea legată de motivaţia unora de a face rău. De ce face un om rău sau dacă are conştiinţa că face rău. N-am acest răspuns. Pot însă afirma cu tărie că uriaşul psiholog care a fost Iisus, ajutat de Dumnezeu în momentele esenţiale, e adevărat, a modificat prin felul prin care a comunicat, conştiinţele oamenilor. Atât a celor din vremea respectivă, cât şi a generaţiilor care au urmat. A făcut-o prin vorbe bune. Iar crucea nu a mai fost o simplă unealtă de tortură, ci a devenit simbol sfânt şi graniţă, pe harta dintre bine şi rău. 
Iisus a fost un sacrificat de Dumnezeu şi vândut procedural de un apropiat, care era om. Se poate spune oare că Dumnezeu a fost nevoit să uneltească cu un om pentru a-şi sacrifica propriul fiu? Probabil că da. Mulţi au analizat mai amplu această chestiune cheie, tocmai prin caracterul ei sensibil şi ipoteza că Iisus s-ar fi putut simţi jignit de modul în care a ales Dumnezeu să-l sacrifice. În această situaţie, se pare că Dumnezeu a acţionat compartimentat, Iisus neavând total garanţia că, dacă moare el, va fi mai bine pe Pământ. Evoluţia lui umană îl împiedica să ştie cu precizie ceea ce este după cortină, dar simţea puterea pe care o au vorba bună şi exemplele, care îi dădeau credibilitate în acţiunile sale puse în slujba binelui. 
Mereu le-a oferit vorbe bune celor din jur, acestea ţinând în primul rând de partea lui umană. Aşa era El, dar e adevărat, bunătatea Lui nu era o întâmplare. Nu era un profet arogant, deşi conştient de puterea Sa, sau distant. Nu exista timp pentru El, câtă disponibilitatea de a oferi bunătate avea. Până la urmă El a fost cel care s-a dat la o parte, spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” (Matei, 26) „Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu.”(Matei, 27-29). 
Simbolurile lui Iisus rezistă şi astăzi pentru că au fost transmise cu sinceritate de către Dumnezeu prin intermediarul său, căruia i-a dat faţă umană şi pe care L-a lăsat să evolueze ca pe oricare. 
Dumnezeu a fost impresarul de carieră a lui Iisus? Probabil că nu. În evoluţia firească pe pământ, ca om, Iisus şi-a consumat îndoielile în ceea priveşte rolul său. A dat întâietate imboldului sufletesc al bunătăţii şi sincerităţii, iar minunile au izvorât din ceea ce era El. Asta trebuie să înţeleagă şi părinţii noştri pământeşti şi îndrumătorii profesionali şi de viaţă. Faptul că pe Pământ există valori mai presus de tot ce este material, iar cel care este sincer nu se va teme niciodată să o ia de la început, pentru că simte acel sprijin divin, care îi aduce voioşie sufletească. Şi în locul exprimării unor îngrijorări de ordin tehnico-tactic, în abordarea vieţii, ar trebui să aleagă cea mai simplă şi mai eficientă metodă, vorba bună.

Nevoia de o vorbă bună la tinereţe şi la greu.

(sursa foto: multipleskids.com)