Flaviu George Predescu 
Mă obsedează ideea de a descoperi, uitându-mă în trecut, care a fost iubire reală şi care nu, dând la o parte voalurile incertitudinii.
O amică m-a întrebat dacă a fost iubire şi în acea relaţie la sfârşitul căreia constaţi că ai suferit. Evident, însă a fost una unidirecţională sau „asimetrică”, aşa cum a spus Vasile Dâncu la lansarea Chezăşiei pentru libertate, anul trecut.
Compromisul poate pune cătușe de oţel pe firavele încheieturi ale libertăţii. Fără concesie însă, iubirea nu poate fi mai mult decât platonică. Managementul compromisurilor în iubire este vital. Un bun management înseamnă, probabil, o atmosferă mai bună între cei doi, fie că sunt fizic unul cu celălalt, fie că nu. Criteriile acestui tip de management sunt legate, fără echivoc, de o comunicare foarte bună dar şi de o compatibilitate a aşteptărilor reciproce.
Cred că trebuie să fii într-un moment de apăsare şi de suferinţă ca să susţii constant ideea că este posibilă o relaţie de iubire care ar putea trăi fără compromis. O iubire, generic, probabil că da, însă ce este o iubire neactivă? Probabil o risipire de emoţii şi aşteptări din partea unui om înspre altul.
Noi oamenii ne grăbim, în general. Tocmai noi dictăm prin cercetare şi inovaţie, prin temperament şi prin deciziile pe care le luăm, viteza cu care se petrec lucrurile în aceste vremuri. Chiar şi când vrem să ne vindecăm de o boală ne grăbim foarte tare, căci vrem să scăpăm de ea. Suferinţa în iubire este o maladie sufletească. Ea are un anumit ritm de vindecare. Prin ceea ce facem noi, vindecarea poate fi apropiată sau amânată. Cred că o primă condiţie ar fi diminuarea aşteptărilor întrutotul împlinitoare. Ne răneşte foarte tare neîmplinirea aşteptărilor, constatarea iluziei.
Ca să glumesc, la autopsia unei iubiri, legistul, care poate fi chiar cel care a iubit, dacă devine introspectiv, ar putea spune: „iată, înainte să moară, a avut aşteptări care nu s-au împlinit!”. Cum ţi-ai dat seama? l-ar putea întreba cineva. „Se coagulaseră nişte iluzii exact în mijlocul sufletului!” ar răspunde el cu mima celui care a văzut multe şi aproape nimic nu-l mai poate surprinde.
Acele iluzii, vinete şi încreţite, ca nişte vânătăi sau poate ca nişte omizi inerte sunt semnul că moartea unei iubiri s-a tras de la neîmplinirea aşteptărilor. N-a fost o moarte violentă. Iubirea nu poate muri violent.
Noi oamenii nu ne asumăm plânsul. E privit ca o formă de ruşine, ca o slăbiciune. Ţinem în noi, plângem pe ascuns, nu vorbim niciodată despre asta.
La un moment dat, după mai multe experienţe, ajungem să nu mai plângem, nu pentru că ne impunem asta sau pentru că am devenit insensibili. N-o mai facem pentru că începem să depistăm din timp semnalele, codurile comportamentale celuilalt, care ne pun în gardă. Ne aşteptăm la eventuale dezamăgiri sau pur şi simplu sporim prudenţa sufletească pe cât putem. Cu toate acestea, dezamăgirile tot dor. Chiar şi o dezamăgire venită la bătrâneţe doare.
Mi-am adus aminte de un schimb de vorbe pe care l-am avut în tren, în primăvara lui 2007, cu un băiat care lucra la o casă de bătrâni, în Lugoj. Îmi spunea de iubirile care se leagă între septuagenari, octogenari şi chiar nonagenari. Mi-a spus cât de geloşi sunt şi cât suferă când altcineva le dărâmă cu o floare sau cu o bomboană tot universul.
Nu ştiu dacă este un tip de comportament, o similitudine specifică extremelor de vârstă. Mai degrabă cred că este vorba de un „simţ al proprietăţii” injust, pe care noi, oamenii, printr-o lipsă de cultură a iubirii, l-am introdus în iubire. Ori proprietatea n-are ce căuta în iubire. Floarea sau bomboana unui bătrân sau a unui adolescent, pe care un altul le va oferi bătrânelei sau adolescentei tale, nu ţi-o vor putea răpi. Sunt nişte gesturi de curtoazie, însă tu le ştii semnificaţia sau interpretezi rapid intenţia celui care le face. În mintea şi în sufletul tău se naşte atunci un război, pentru că ai mai trăit cândva nedreptatea ca cineva să-ţi răpească ceea ce iubeşti şi nu mai vrei să suferi din nou.
Spusa unui scriitor, pe numele lui Octavian Paler, ne poate salva pe toţi: „Iubirea pe care trebuie să o păzeşti nu valorează nimic”. A nu se confunda cu nepăsarea faţă de persoana pe care pretinzi că o iubeşti, dar nici cu libertatea pe care o asiguri cuplului, pentru ca fiecare să poată fi el şi să evolueze neconstrâns de frici sau inhibiţii.
De aceea îi respect şi îi îndrăgesc pe toţi care scriu despre iubire şi care se chinuiesc să-i dea definiţii, fie că o fac epic sau liric, pentru că ei contribuie la sporirea unei baze de date, în ceea ce priveşte acest vast fenomen. Avem nevoie de multiple definiţii şi exemple pentru a ne putea rafina şi spori cunoaşterea. Ne trebuie şi pentru redobândirea încrederii în noi înşine, pentru consolare, atunci când suferim, pentru a interpreta cu umor şi a nu da dimensiuni apocaliptice suferinţei, pentru a o putea lua de la capăt, după ce un drum s-a înfundat. Asta este, era o intrare şi nu un bulevard.
Nu cred că trebuie să regretăm nimic din ce am oferit, mai ales când a fost iubire. Nici nu cred că o facem. Cel mai tare ne doare când analizăm după, la rece, că sentimentelor noastre li se răspundea cu nepăsare sau cu răutate. Constatarea „la rece” este un semn de vindecare, o etapă intermediară, aflată undeva între „suferinţa acută” şi „durerea moale-intermitentă”. În trecerea prin aceste etape, cel care a suferit va trebui să se axeze mai mult pe sentimentele şi faptele care îl reclădesc pe el sufleteşte, altele decât impulsurile emoţionale născătoare de iubire. Hobby-uri şi proiecte care să dea în mod activ şi plăcut de lucru minţii.
Lumea nu începe şi nu se termină cu un om. Cu toate astea, eu am mai spus-o în cercul meu de prieteni, o despărţire uneori poate fi echivalată cu moartea unui om drag. Oare de ce? Să fie pentru că tot mintea este cea care refuză să accepte ideea că cel pe care l-am iubit, va exista în continuare şi fără noi, va plânge şi va iubi din nou, tot în această lume, uneori chiar în vecinătatea noastră?
Nu există cimitir pentru iubirile care au murit. Asta ne sperie; uneori, şi privind din perspectivă inversă…
Bucureşti, 25 aprilie 2013
