Flaviu George Predescu 
În urmă cu 8 ani eram unul dintre cei mai tineri aleşi locali din România. Aveam 23 de ani. Acum, când mă uit înapoi, îmi dau seama că, pe lângă multe lucruri bune la care am fost părtaş, am făcut şi greşeli. Una dintre ele a fost de a privi fenomenul politic asemenea unui câmp de război. Aşa am fost învăţat.
În partide, una dintre lecţiile care se predă este şi cultivarea urii şi a ideii că numai cei din partidul tău au dreptate. Se judecă în termeni de totul sau nimic. Se evită dialogul cu alţii şi chiar şi partidele sunt „mici Românii” în care sunt înghiţite alte partide şi fracţiuni care în „jargonul” de partid se numesc „tabere”.
Taberele nu sunt de idei, deoarece nu există cu prioritate confruntări reale de idei. Se duce o luptă surdă pentru legitimitate în interior. De foarte multe ori, chiar şi când un om dintr-un partid are poziţii publice vehemente, o face tot pentru o mai mare legitimitate în interior. Să fii bine poziţionat înăuntrul formaţiunii din care faci parte este definitoriu. Am trecut prin aproape toate fazele pentru vârsta tânără de atunci.
Mulţi nu ştiau că am moştenit un background politic nu doar de la tatăl meu, ci unul foarte important şi de la unul dintre bunici, tatăl mamei mele, Nicolae Salcă din Rădeşti. Acesta a fost în două rânduri consilier al PNŢ la Rădeşti şi preşedintele filialei din comună. Acum are 80 de ani şi încă dă dovadă de o luciditate aparte. Are o amintire preţioasă, că în copilărie a fost luat în braţe de Maniu, ilustrul politician exclamând: „Ăsta-i fiu de-al lui Maniu!”.
……………………………………………………………………………………….
Întorcându-mă la idee, spuneam că am trecut prin cele două tipuri de opoziţie, atât în interiorul partidului (faţă de conducerea partidului), cât şi pe scena politică (fiind bine poziţionat în interior, dar în opoziţie cu celelalte partide). Primul tip de opoziţie este mult mai greu, te macină. Naşte o tensiune permanentă, care îţi consumă gândurile pozitive şi ideile. Te transformă într-un om aproape rău. Nici nu îţi mai dai seama de acest lucru. Este ca şi cum ai avea o tensiune în familie…
În interior, oamenii se împart după vechime (confundată şi cu loialitatea, uneori), dup[ „consecvenţă”, „trădători”(veniţi de la alte partide sau care au plecat şi au revenit) şi după vârstă, tineri şi bătrâni, după „cu funcţii publice” sau „nedreptăţiţi”, după „femei” şi „bărbaţi”. Ele sunt împărţite în „loiale” sau „amante”, ei – în fricoşi şi curajoşi, în proşti şi deştepţi etc.
Gândul meu pentru tinerii aleşi, fără să vreau să fiu arogant sau paternalist, este de a nu privi politica asemenea unui câmp de război. Scriu cu o anumită jenă acum, faţă de momente în care aş fi putut alege o altă variantă de dialog, mai bună, mai dezarmantă. Scriu aceste rânduri pentru că am văzut că unii interpretează greşit acest „dat” al vieţii şi anume democraţia, pluralismul politic. Din imaturitate sau nu ştiu din ce alte motive, transformă o victorie sau o înfrângere politică într-un moment oportun de cultivare a urii între români. Cred că n-avem nevoie de o tensiune nesfârşită, nerodnică. Avem nevoie mai mult ca oricând de fapte, de exemple pozitive, de modele. Aproape fiecare dintre noi apucându-ne de câte ceva în viaţă datorită unor modele din varii domenii.
Părerea mea acum, ca om care am trecut prin diverse faze ale vieţii politice, imperfect şi supus mereu tentaţiei de a greşi, este de a le cere tinerilor mei congeneri care au fost aleşi sau au pierdut competiţia, să ne arate nouă celor neimplicaţi în politică, un bun model. O competiţie a ideilor curate căreia nimeni nu poate să-i reziste.
Nu-mi mai plac ameninţările, mă tensionează şi mă întristează. Îmi plac ideile bune, care aduc oamenii la aceeaşi masă şi care generează dialog şi socializare. Un proiect pentru care am militat pe finalul mandatului de consilier judeţean, dar nu am mai putut să-l duc la îndeplinire din cauză că a trebuit să plec din politică, a fost acela de a implementa un management al ocupării timpului liber pentru tineri, prin diverse acţiuni care să-i stimuleze să fie creativi şi încrezători în puterile lor. Care să-i facă să caute soluţii împreună şi să îi determine să îşi asume decizii în ceea ce priveşte comunitatea din care fac parte. Pot da exemple de mese rotunde la care căutam să stăm împreună, indiferent de formaţiunea din care făceam parte. Am destui martori. Eu cred că se poate!
