Flaviu George Predescu 
Școala psihologiei poate fi considerată și o reîntoarcere la grădiniță. Este implicit și o întoarcere la cei șapte ani de-acasă. Dacă faci greșeala să vii la psihologie ca la „hai să fac și eu rost de o diplomă” mai bine nu te apuci. Poate că în multe alte profesii te poți califica ulterior, la locul de muncă, dar numai aici cred că nu. Asta nu înseamnă că, odată făcută această școală, știi mare lucru. De regulă la psihologie trebuie să vii cu o durere personală. Dacă nu ai un astfel de of, care poate fi conceptualizat și devenit filozofie proprie, mai bine nu faci experimente pe timpul și pe nervii tăi. Și apoi te apuci să interacționezi cu materiile și cu oamenii. Vezi tipologii, dar vezi și concepte, direcții și așa mai departe, pe unele le poți integra, pe altele nu. Te confrunți cu fenomene, cu presiunea grupului, de cele mai multe ori indirect, pentru că actualmente se conturează fenomenul generației tăcute. Până și la filozofie se tace. Comunicarea s-a mutat demult în spațiul de tip Messenger sau WhatsApp. E vremea emoticoanelor și a grupurilor online. Informația este pretutindeni și niciunde. Dacă nu îți faci relații, ea trece pe lângă tine inobservabilă sau nici nu știi de existența ei.
La școala psihologiei, ca la multe alte școli, dar aici în mod special, se duce o luptă pentru căutarea esenței, ca și cum cunoașterea ar sta într-un trend – „ce este cel mai important?” A trecut vremea lui Freud, nu ești cool dacă îți mai place Freud și după ce ai ajuns la psihologie. Așa am aflat, prin analogie, cum s-au „tâmpit” unii care au făcut facultatea de litere. Mulți au ieșit de acolo, spre exemplu, cu concepția că „Păunescu e prost”. Așa și aici, dacă înghiți clișeele unor foști absolvenți care predau, căci profesori nu prea sunt, ajungi să crezi ca în niște mari adevăruri, de fapt în diverse reacții la frustrări. Păunescu n-a fost prost, chiar dacă a fost comunist. Poezia cu rimă nu este musai socială și nu toate poeziile lui Păunescu sunt politice. Afli că trebuie să separi lucrurile. Apoi afli despre tine că nu ești atât de grozav precum te credeai și că nu toate „raționamentele” sunt adevărate doar pentru că sunt celebre.
De pildă, astăzi nu te mai contrazice nimeni în față. Răspunsul la intențiile tale se coagulează într-o tăcere colectivă și o lipsă de reacție care îți inhibă dialogul. În subterane comunicaționale se înfiripă noi forme de viață și nu invers. Comunicarea există și se manifestă în „diade” sau „triade” neasumate public. Diadele clasice, la vedere, sunt privite ca la un muzeu al științelor naturale, ca ceva ciudat și deși le este recunoscută puterea, ele sfârșesc prin a fi ignorate sau chiar compătimite. Este o luptă între generația nihilist-virtualizată și generația tinerilor dinozauri, printre care mă număr și eu. De fapt este o încercare de detronare anticipată a exemplului pe care îl reprezintă cei care n-au prins Facebook-ul de copii. Este o încercare. Asta nu înseamnă că și reușește, pentru că cei care sunt propuși spre expulzare prin non-dialog, s-au logat dibace la sistemul generației tăcute și ard împreună tastaturile în conexiune.
În virtual vârstele se sting și doar memoria (umană) mai face ca foarte tinerii congeneri ai generației tăcute să-și amintească (wow!) cu capul lor că cel care scrie este un „bătrân” care, „vai se comportă ca mine, emoticonul lui nu e zbârcit, ba chiar e la fel de roșu în obraji sau de palid ca al meu”. Și eu și el suntem la fel. Ne separă sau ne apropie ideile. Ne separă apoi statutele și ne apropie, în cele din urmă, dorința de a face ceva cu ceea ce învățăm – adică simbolistica și limbajul pe care le recunoaștem și prin asta ne diferențiem împreună.
Se separă apoi categoriile, despre existența cărora nu se va ști nicicând. Este vorba despre categoriile influențate de contexte. Unul n-are liniște fizică să citească, altul n-are interioară, unul nu are nici una, nici alta, alții n-au bani de cărți, alții au dar nu le citesc, unii respectă cu strictețe numai ce spune programa, alții dimpotrivă, se raportează la programă numai în limitele strictului necesar. Aceștia sunt conștienți că psihologia este o școală a diferențelor interumane și cu cât știi mai bine ce separă și ce apropie oamenii, cu atât ești mai bun și implicit cu atât vei fi mai căutat.
Te gândești apoi, dacă eu fac exact cum fac toți, care va mai fi diferența dintre mine și restul grupului, care a procedat exact ca mine? Voi împărți cu ei mila și percepția exterioare nouă, total nejustificate, cum că toți suntem niște „papagali” care acționăm în funcție de strategii falimentare. Poate strategiile sunt greșite! „Nu, o să vezi că nu”, se aude o voce. Oamenii sunt toți la fel, pe cât de diferiți, pe atât de similari. Sunt toți o apă și un pământ, împărțiți pe grupe, omogenizați la Grădinița „7 ani de acasă”. Iar acolo îl vezi pe F., care e băiat bun până la un punct, dar își dă cu mucii în fasole când cineva îl face prost sau „bă” și începe să se răzvrătească exagerat. Copilul jignit din el nu mai admite asta acum, când posedă trupul adultului. Apoi o vezi pe Xenia, care este mama autocontrolului, până în momentul în care cineva îi smulge jucăria din mână. Abia atunci începe să țipe, așa cum n-ai văzut-o niciodată și te îngrozești dar te și consolezi, când te gândești că nici tu nu ești mai breaz în alte privințe. Gigel se urcă cu picioarele pe masă, Mary Loo dosește jucării sub fustiță, mai multe decât are nevoie pentru a fi fericită, și te întrebi ce naiba face cu două greble și cu două lopeți și că, uite…Gigel tocmai de aceea s-a urcat pe masă, că vrea o lopată. Păi dă-i-o, că ai două! Păi nu vreau! Păi de-asta țipă! Nu-mi pasă! Dar îți place că țipă? Nu! Păi atunci pune-te în locul lui și gândește-te că și el e mic și vrea să se joace.
Așa se induce idea pe care o enunță un „deștept” care poartă o șapcă în care este înfiptă o elice, care nu se învârte: cum că la grădiniță ar fi de fapt creșa unde se văd atât hibele, cum ar fi lăcomia, cât și părțile noastre bune, cum ar fi: „ia și tu jucăria mea!” Dar n-ai nevoie de ea? „Ba da, însă eu m-am jucat cu ea, vreau să te joci și tu, ca să crești și tu, pentru că eu sunt gata jucat și cu cămara plină, odată devenit adult, n-am ce să fac și cum să mă mai întâlnesc niciodată cu tine, fostul meu coleg de grădiniță, dacă rămâi iar sărac și frustrat, mereu cu jucăria șterpelită. Nu te vreau un simplu admirator al spectacolului meu, nici să fii un copil cu lacrimi în ochi și cu muci la nas, neîntrebat de nimeni nimic. Vreau să știu că măcar ceea ce a ținut de mine, ca să nu mai plângi fără motiv, am făcut.
(București, 21.06. 2016)
