Flaviu George Predescu 
Moesia este fascinantă nu doar prin Marea Neagră. O zi de joi care nu spune ceva anume, dar conservă culorile unui sfârșit de iunie plin de miracole ignorate. Combinația de verde și galben, albastrul de pe fundal, plumburiul norilor sau câte o pereche de maci răzleți, fac din locul în care am acostat un tărâm de poveste. Ieri am văzut un parapantist. Corectorul încearcă să mă convingă că e „parapontist”. N-are dreptate, dar ar putea avea, pentru că metaforic vorbind „parapontistul” ar putea fi cel care survolează pontul (Pontul Euxin). Mă uit să văd care este „harnașamentul” unui parapantist. Aflu – „echipamentul este format din: aripă, seletă, parașută de rezervă, cască, bocanci (cu gleznă – la aterizare exista pericolul ca pilotul sa calce strâmb din cauza vitezei), geacă și pantaloni windstop (sau combinezon), mănuși, cagulă și aparatura de zbor (altivariometru sau GPS)”. Mulțumesc internetului și rememorez zborul lui magic, care cobora și urca în văzduh.
Acum mă aflu în locul în care se îmbină un pâlc din Pădurea Comorova, cu un petic din Lacul Tătlăgeac. Cândva, în această pădure străbătută de șoseaua care face legătura dintre Neptun sau Olimp și Drumul Național 39, am văzut o mamă mistreț cu puii ei, care arătau întocmai ca niște mici lubenițe. Să fi fost cu aproape un deceniu în urmă, când dimineața, la prima oră, plecam spre București, iar această familie scumpă la vedere, traversa șoseaua dintr-o parte în alta a pădurii de mesteceni, plopi, stejari și tei.
Azi, de pe malul Tătlăgeacului, aflat în una dintre casele din lemn, acoperite cu stuf, stau și citesc „Scrisorile către Ema” ale Loretei. Mă acompaniază cântecul unei păsări și R., care citește Aviatorul, de Evgheni Vodolazkin, își încruntă din când în când sprâncenele, mirată probabil de cele ce află din carte.
C., R și T. nu s-au trezit sau poate sunt deja la micul dejun. Mă bate gândul să-i invit la Delfinariu, la Constanța. Pun mâna pe telefon și le scriu un whatsapp. Bifele sunt două, dar nu se albăstresc.
Pasărea continuă să cânte, iar Salcia Plângătoare, ori Pletoasă (Salix Babylonica) din fața mea îmi astupă priveliștea spre lac. Văd în dreapta pontonul cel lat, cu scândurile depărate, printre care dacă pășești, deasupra apei tulburi-verzui, îți poți imagina somnul crapilor uriași, cărora un ospătar le arunca amuzat felii de pâine, cu două zile mai devreme.
28 iunie 2018, ora 9.23
