Flaviu George Predescu 
Din nou vești de pe malul lacului Tătlăgeac și de la liziera păduri Comorova. Furtuna care a avut loc cu două nopți înainte a rupt o floare de trandafir din tufa mare aflată în fața căsuței din lemn. După ce am încercat fără succes să îl salvez, legându-l cu o frunză, căci se mai ținea doar într-o coajă, am decis să îl „eliberez” și să îl readuc la viață dăruindu-l. R. s-a bucurat și l-a reînsuflețit cu un zâmbet. Dar asta a fost ieri.
În dimineața asta, m-am dus și am citit rugăciuni pe ponton. Acompaniat de cântecul unei păsări și luminat de soarele care-și făcea loc printre crengi, o adiere de aer rece mi-a adus aminte de diminețile copilăriei și ale adolescenței, la Rădești, cu bunicul Salcă Nicolae, căruia i se zicea Chițu, iar bunica îl alinta Ciutrilă și spre finalul vieții ei – Moș Viteză. Porecla își avea originea în puterea de muncă a bunicului, care i-a supraviețuit bunicii – Mama Loală.
Mama mamei a plecat într-un călduros iunie 2002, după o grea suferință. Moș Viteză, care la data morții ei avea 70 de ani și încă era un bărbat drept și la propriu și la figurat, în plină putere (parcă îl văd cu pălăria de paie în cap și cu cămașa albă) asistând la slujba din curte, stătea sobru. Niciun mușchi nu se clintea pe fața lui. Urma să rămână singur în curtea imensă, din care treptat i-au plecat doi dintre copii (mama și un unchi) să-și găsească un rost la oraș, iar în octombrie 1980, Liliana, mezina, răpusă de leucemie la numai 18 ani. Au murit străbunica, Victoria, mama lui, în 1997, la 88 de ani, după ce a căzut și și-a rupt șoldul și îi murise în 70 și ceva tatăl, tot Nicolae, care s-a înecat, căzând din barcă, în Mureșul rece. Pe toți, el îi îngropase. Când ar putea să-mi fie frică de ceva, îmi aduc aminte de el și îmi trece orice spaimă.
Acum stătea și se uita la noi care eram încremeniți pe lângă copârșeul femeii de 66 de ani, în curte. Era sufocant de cald, iar preotului tânăr, greco-catolic, i s-a făcut rău. Era pe atunci la începuturile sale în brocart. Asistat de un coleg mai în vârstă a continuat slujba din care mai țin minte: „Acum, tot ce o mai poate ajuta sunt rugăciunile noastre!”.
Și m-am rugat mulți ani pentru sufletul ei, iar când îmi aduc aminte, continui să o mai fac, deși mi se întâmplă uneori să uit efectiv de ea în forma umană, adică imaginea propriu-zisă, mai aproape de om decât de simbol. La scoaterea sicriului din curte bunicul a izbucnit plângând, punând mâna pe el: „No, te scoate din curte, Mărioară!”.
Dacă ar fi să mă uit pe caseta video de la înmormântare (s-a filmat pentru că fratele mamei, ajuns prin Spania, n-a putut să vină, deh… nu se circula așa liber până în 2007) sunt sigur că i-aș vedea pe toți vecinii cu fețe tinere, îmbrăcați tot în cămăși albe: pe Ciortea Traian cu Nana Mărioară, pe Nănașa cu Dilu (de care îmi aduc aminte perfect) și pe mulți alții care sunt morți și ei deja demult.
În 2007, 2011… 2014 sau chiar 2017… mai aflam câte o veste. Satul, într-un fel, s-a pustiit, iar casele, care o vreme au fost desperecheate, sunt date acum în grija unui vecin sau altul care se mai uită de ele. La noi, grație mamei mele – Flavia, care merge acolo vara, încă, încă nu e așa.
Iarna și casa bunicilor mei e dată în grija vecinei S., care are degetele de la picioare încălecate, încât, când i le văd din greșeală, nu știu de ce îmi produce silă. Nu e femeie rea și poartă în spate o cocoașă, iar la biserică, atunci când se zice Tată Nostru, țipă din toți bojocii, perturbând rugăciunea celorlalți: „Tatăl Nostru Care Ne iești în ceruri…” încât se apleacă și sfinții de pe bolta bisericii să vadă cine naiba se roagă așa.
Anii de după moartea bunicii au fost și veseli, și triști. La prima vizită pe care am făcut-o, mama a fugit în odaia maică-si să o caute și a ieșit de acolo hohotind, căci patul era făcut, perna era luată și totul arăta cum fusese lăsat după înmormântare. „Liniștește-te mamă!” i-am spus. Îi era greu să accepte, fuseseră cele mai bune prietene și le despărțeau doar 17 ani.
De ce m-am gândit la toate astea, chiar aici la marginea Tătlăgeacului, înconjurat de cântec de pasăre și trandafiri colorați în roșu-deschis, nu știu…Poate că m-a influențat scrisoarea pe care Alex Ștefănescu (față de care sentimentele mele sunt amestecate, dar scrierea asta îi iartă multe) tatălui său, apărută în penultimul număr al României literare. Într-un fel, în scrierea sinceră lui sinceră, m-am regăsit în relația mea cu tata și un copleșitor sentiment de anxietate mă încearcă la ideea confruntării cu momente ca moartea celor dragi. Nu este deci tristețe, ci este mai mult decât tristețe, un sentiment de regret, poate că are în interiorul său și bucurie și mai știu eu ce lucruri care împletindu-se sau gravitând acolo, mă fac să simt ce am simțit.
În rest, ieri am vizitat Delfinariul din Constanța, în jurul căruia (vorba generalului Berthelot în 1916, referindu-se la armata română) domnește o superbă dezorganizare, menține atmosfera cu iz oriental, dar cu imagine de cartolină bucureșteană, zona fiind un fel de îmbinare nefericită între o margine a Pădurii Băneasa și o intersecție aglomerată din capitală, poate Piața Sudului, pe vremea când pasajul era în construcție.
La întoarcere am găsit o Eforie Sud inundată. Apa tulbure se scurgea în șuvoaie prin diverse găuri, în timp ce soarele încingea tabla mașinii. Waze arăta superb fâșia dintre mare și Techirghiol, în timp ce C. mi-a arătat pânza de păianjen a străzilor Eforiei. E faină și tehnologia…
Am planificat noi excursii, dar la amiază am încercat și să dorm, imposibilă misiune, căci între căsuța de lemn în care stăteam și o alta, un tractor însuflețit de muncitori gălăgioși se ambala încontinuu, făcându-mă să mă întorc de pe o parte pe alta, ca apoi să renunț la somn și să fug la plajă. (va urma)
