Flaviu George Predescu
De la teama de gura lumii, la teama de gura copiilor
Mă gândesc tot mai des la ideea de cuplu toxic, soț-soție, cu copii minori. La baza lui cred că stă o uriașă lașitate, de altfel ca în cele mai multe situații în care lucrurile nu merg, iar oamenii își scuză lașitatea prin „nevoia” de creștere a copiilor. Am spus-o în dese rânduri, faptul că generația industrializării a fost una aparte, a producției de bunuri, a transferat la nivel de subconștient concepția potrivit căreia ceva trebuie să fie sacrificat pentru ca altceva să meargă. Acum, bunicii industrializării (cuplurile devenite bunici) dau, tot din necunoaștere, noi sfaturi proaste copiilor lor aflați în relații toxice. Mai grav, amânarea despărțirilor ca formă de evitare a asumării este ceva și mai rău. (Mă refer doar de cazurile în care conflictele au devenit o constantă, nu o excepție).
Poate că, totuși, este vremea ca și copiii noștri să experimenteze modelul familiilor divorțate, așa cum vedem în filmele americane. Acolo, mulți copii aflați la vârsta adolescenței se întâlnesc la sfârșitul săptămânii cu tatăl și cu soția sau partenera acestuia și petrec un timp ok sau nu foarte ok, în funcție de tema filmului. Filmele surprind însă realități și copiii din astfel de familii au o maturitate mai mare și trag ulterior învățăminte mai multe. Unul dintre ele este că despărțirea nu-i cea mai mare dramă din lume.
În România, în realitate, copiii reprezintă „meritul” principal pentru care multe cupluri sunt încă împreună. Acest motiv este bun sau este rău pentru viața copilului? E mai bine oare ca acei copii să crească într-un climat al compromisului exagerat, plin de jigniri, tensiune și marcat de necomunicare? Eu cred că nu. Cu toate acestea familiile toxice continuă să existe. Ele sunt decimate de nepotriviri, survenite din forțarea de a conviețui pe termen nelimitat a unor firi mult prea diferite. Întâlnim caractere diametral opuse, care nu au experiențe de viață similare și nici scopuri comune, ba chiar au valori contradictorii. Îi vedem cum se chinuie să ducă barca mariajului la mal. În jurul lor o mare în derivă, agitată de propriile nepotriviri. „Nu acum, mâine sau poate poimâine, poate totuși o/îl lovește un camion și scap de decizie și de gura lumii și mai mult, de judecata copiilor, pe când vor fi adulți”.
Cuplul toxic și laș este măcinat de astfel de frici și își găsește justificări în alte tipuri de nefericiri sau conflicte, purtate fie cu cei din jur, din familia de bază, fie în interiorul familiei actuale, note proaste, vecini etc. La aceste tipuri de conflicte conjugale participă, chiar dacă nu atât de activ ca și soții, copiii pe care ei îi declară obiectul jertfei lor. O prostie cât China de mare. Nu teama de judecata copilului sau a celor din jur ar trebui să primeze în viața de cuplu, ci dorința de a asigura un climat de familie bun și corect. Astfel, dacă unul dintre parteneri este mult prea agresiv, el trebuie supus unui proces de reducere a agresivității în familie, indiferent în ce constă asta. Pe cel cu comportament agresiv îl poți ucide, spre exemplu, cu indiferență. Dacă scopul nu mai este salvarea familiei, ci luarea deciziei eliberatoare, care să aducă tuturor liniștea (mai ales copiilor, care nu au optat pentru acel mediu toxic), atunci preferabilă ar fi despărțirea. Lecțiile repetitive nu-și mai au rostul, cum nici antrenarea celor din jur în nesfârșitele conflicte ale unui cuplu nu este de bun augur. Verdict: despărțire!
Dar cum o să crească acei copii? Ajung să spun și eu ca bătrânii: „are grijă Dumnezeu!”. Nepotrivirea de caractere rămâne însă un divorț nepronunțat mult mai nociv pentru viața viitorilor adulți, decât separarea fizică a părinților belicoși. Până atunci lașitatea, calculele, privirea relației în termeni de socoteală, fac ca lucrurile să îngroașe o continuă minciună care reprezintă o traumă mult mai mare la adresa copiilor decât separarea fizică a celor doi războinici.
București, 17 ianuarie 2016
