Flaviu George Predescu 
Simt fericire când pot oferi, când am rezolvat o problemă importantă. De doi ani jumătate, respectiv de 8 luni (la data scrierii acestor rânduri), simt cea mai mare fericire când interacționez sau mă gândesc la copiii mei: Vlad și Miruna. Nu știam cum este să iubești din toată ființa ta, dispus la sacrificiu fără să te plângi de ceva, poate arareori, lovind cu pumnul în perete atunci când autocontrolul scade. Un sentiment de fericire și curiozitate, când te trezești dimineața, știind că niște suflețele drăgălașe au nevoie de tine sau îți zâmbesc. Se spune că zâmbetul este o convenție socială și că rar zâmbim când suntem singuri, dar iată că începând de pe la 6-7 luni de viață se poate zâmbi natural. Toate acestea mă fac fericit. Apoi mă mai fac fericit unele filme, pe care le consider o adevărată formă de terapie. Țin minte că în vara lui 2013, sătul de atâtea neîmpliniri în plan personal, mi-am propus să trag draperiile groase ale garsonierei în care locuiam și m-am uitat la zeci și zeci de producții. Mă opream doar să dorm și să mănânc, apoi reluam tot ce „ratasem” în ultimii douăzeci de ani și mă lăsam dus de întâmplare, ori mergeam pe firul carierei unui actor sau al altuia pe care îi căutam din film în film. Așa m-am vindecat de o depresie.
Și cinematograful mi-a fost prieten de nădejde. Prima dată în copilărie și în adolescență. Tatăl meu a fost cel care m-a dus în mod repetat la Patria, în Cugir, sau la Muncitoresc. Apropo de acest lucru, întâmplarea a făcut ca în toamna lui 2018, pe când aveam deja 37 de ani, tot tatăl meu să fie cel care a luat bilete la Moromeții II, în Cugir. Am fost foarte fericit. Dar vorbeam despre vindecarea de acea depresie, nu mi-e teamă să o numesc așa, din anul 2013 și de o alta, reprezentată de venirea și adaptarea la București. Pe atunci, în anii 2007-2011, sălile de cinematograf din molul Vitan mi-au fost adevărate „cabinete” terapeutice. Acolo am văzut Dragostea și alte dependențe (Love an others drugs), în 2010, după o despărțire dureroasă și am plâns mocnit în sală. Am pendulat deci între singurătate și dorința de a împărtăși celorlalți ceva care m-a ajutat pe mine. Nu m-am sfiit să plâng căci mi-am spus: „am nevoie să plâng”. Am găsit „fericirea” de a putea plânge la filme. Am fost captiv în generația căreia i s-a spus că plânsul este o rușine: „numai cei slabi plâng”, „nu fi pișe-plânge” etc. Pe fond, îndemnurile aveau un scop bun: să nu fiu slab. Dar nu plânsul ne face slabi, din contră.
Piesele de teatru s-au înscris în aceeași categorie. Mergând la o piesă undeva prin zona Sfânta Vineri, am avut un fel de șoc. Am empatizat atât de tare cu actorii, mai ales că era vorba despre o sală foarte intimă, încât am fost pătruns de o emoție puternică și iarăși am plâns. Am vrut să mă ridic să plec, dar mi-am învins impulsul. Acum, când mă uit în urmă, le înscriu pe toate într-un capitol al „fericirilor”. Aceste experiențe m-au vindecat pentru etapa respectivă de viață.
Arta mă face să plâng de fericire. Să lăcrimez, să realizez câtă muncă stă în spate și să îmi dau seama ce simt acei oameni când zâmbesc după o reprezentație sau după o expoziție, o lansare sau te miri ce altă interacțiune cu publicul. Plânsul mă face fericit?
Mă face fericit să împărtășesc filme, plimbări, excursii cu soția mea Roxana. Să discutăm, să-i arăt lucruri care îmi plac. Am văzut în șapte ani de relație cu ea aproape toate filmele românești (inclusiv pe cele din perioada comunistă), am fost la zeci de piese de teatru, în multe călătorii. Am purtat sute și sute de ore de discuții despre om, regăsindu-ne în afirmația lui Gotthold Lessing că „cea mai nobilă preocupare a omului e omul”.
Mă face fericit să ies cu prietenii. Să-i primesc acasă, să îi vizitez, să ies cu ei la restaurant. Mă face fericit un pahar sau mai multe de vin, un trabuc fumat la timpul potrivit, un gest de putere făcut de mine sau de cineva din preajmă, care a îndreptat o nedreptate sau a rezolvat o problemă. Mă fac fericit diminețile de sâmbătă, plimbările prin Centrul Vechi, drumul spre Ardeal. Nu în ultimul rând, mă fac fericit scrisul și cititul. Sunt lecturi pe care le citesc cu regretul că se vor termina. Am momente în care îmi dau seama că niște litere pe care eu le pun într-o anumită ordine pot schimba starea de spirit a unui om. Mă străduiesc să nu mă joc cu scrisul, considerându-l ceva foarte serios.
24 aprilie 2022
(fragment dintr-o carte în lucru, scrisă în colaborare cu Daniel Cristea-Enache)
