Flaviu George Predescu 
Specialiștii spun că este un amestec de sentimente de tristețe și de izolare. Trecută prin filtrul sufletesc și mintal al fiecăruia dintre noi, depresia capătă diferite forme. Mai este un amănunt care trebuie tratat cu foarte mare seriozitate, situația neurotransmițătorilor, așa cum sunt dopamina, serotonina și alții. Dacă substanțele creierului sunt dezechilibrate, depresia pe care o vom trăi ne va putea domina comportamentul și e greu de crezut că îi vom putea veni de hac doar prin strădanii de voință. Astfel, consider că depresia are două dimensiuni: una emoțională și una psihiatrică. Ținând seama de stigmatizarea socială de care au parte cei care merg la psihiatru, și care adesea sunt considerați „nebuni”, dar și de etichetarea celor care merg la terapie psihologică (psihoterapie) și care sunt priviți tot ca un fel de nebuni, este greu de crezut că, prin această abordare socială, numărul depresiilor se va reduce în anii care vor veni. Tot mai mulți specialiști sunt de părere că această boală este Boala Mileniului Trei.
Dar în loc să mă străduiesc să o analizez prea profund, m-aș rezuma să scriu ce mă deprimă. Răutatea umană mă deprimă, accidentele de mașină cu morți și răniți, viețile frânte într-o clipă, după un parcurs absolut firesc până în acel moment. Am fost marcat de moartea în accident de mașină a unui bun prieten, împreună cu bunicii lui, în copilărie. La vremea respectivă, n-am înțeles foarte multe. Când ești copil, moartea fie pare de neînțeles, fie pare ceva firesc. Conștientizarea a venit mai târziu și nu a fost ușor să suport, să aud, cu cât ne îndepărtam de anul 1990, că zece sau patru sau șase sau unsprezece oameni se duc, în fiecare zi, în accidente de mașină. Duc această traumă pe picioare și de câte ori aud de un accident cu morți mă cutremur. Anul acesta (2022) a fost până acum blestemat. Am aflat de moartea multor copii în diverse accidente. De parcă nu ne erau suficiente veștile venite din Ucraina, acolo unde mor alți copii zilnic, din cauza războiului.
Moare o fetiță călcată pe trecerea de pietoni, în ianuarie, moare o alta chiar acum două zile (pe 13 mai), de mână cu mama ei, pentru că un smintit nu este în stare să circule cu viteza normală și, implicit, să constate că deja o altă mașină oprise să le acorde prioritate. Este plin de indivizi abrutizați, cocoțați în mașinării, căci nu le mai pot spune mașini, imense tancuri pe roți cu tabla groasă și cu sute și sute de cai putere, care violează șoselele urbane și interurbane, poluând și strivind periodic tot ce le iese în cale. Și ar mai fi exemple. Tot felul de oameni fără carte, de alcoolici sau de scelerați, refulează în postura de conducători auto, generând carnagii, distrugând vieți, familii și vise. Îmi vine să mă ascund sub pat, cel puțin o dată pe zi. Mă cutremur când aud: „rula cu 155 km/h și a intrat în plin într-o mașină care circula regulamentar. Toată familia din acea mașină a murit pe loc sau a scăpat doar unul dintre copii etc”. Ziua mea bună s-a dus. Prietenii și membrii familiei îmi spun: „nu mai empatiza atâta că te autodistrugi!” N-am cum. Mă lovesc toate acestea și nu mă pot lăsa indiferent.
În cartea O dimineață de sâmbătă, am consacrat un capitol depresiei din timpul sărbătorilor. Am strâns acolo eseurile scrise în momente de apăsare sufletească, pe durata sărbătorilor mari: Crăciun și Paște. Această stare (depresia de sărbători) cred că am moștenit-o sau am preluat-o, mai corect spus, de la tatăl meu. El, venind dintr-un sătuc amărât din Muntenia, a adus, cel mai probabil, o parte din „depresia” rezultată din neajunsuri sau conflicte în familia de origine, mai ales în acele zile în care, probabil, restul sau cei mai mulți dintre oamenii din sat lăsau totul de-o parte și se bucurau de odihnă. Posibil că în familia lor, în copilăria lui, nu s-a putut face acest lucru, pe fondul unor nepotriviri de caracter între părinți. Astfel că intrate în subconștient, unele dureri nu mai ies (poate) niciodată.
Și l-am văzut, mai ales începând din adolescență, perioada în care începi să observi ce se petrece în jurul tău, cum îl întristau aceste zile care sunt considerate „sfinte”. Și am explicat în scrierile din capitolul respectiv de ce trebuie separate lucrurile și de ce starea ta proastă, de tristețe și izolare nu este un afront adus sfințeniei lor sau simbolisticii lor. Din contră, cel care trăiește astfel de emoții puternice și de dureri sufletești trebuie tratat cu blândețe și sprijinit. Nu e normal să-l învinovățești și să-i spui: „ne strici sărbătorile!”, căci depresia este ceva peste puterea lui, ca o cușcă în care se află captiv.
Momentele de fericire „la comandă” care să fie trăită colectiv, unde dacă nu simți la fel, ar trebui, chipurile, să te simți vinovat și să-ți schimbi atitudinea, sunt, deci, alte forme de presiune puse pe omul care trăiește o problemă emoțională sau psihiatrică. Cea psihiatrică o conține și pe cea emoțională, în timp ce problema emoțională nu o conține musai și pe cea psihiatrică.
Și mai sunt chestiuni care țin de personalitatea fiecăruia, care creează o predispoziție pentru depresie. Dar e luată în ușor analiza, din acest punct de vedere. Unei firi melancolice i se spune adesea „depresivă”. Este și nu este adevărat. Depresia este ceva mult mai profund și grav decât predispoziția naturala a cuiva spre pesimism și înclinații de a vedea viața „în culori sumbre”. Din cauza depresiilor mulți oameni se sinucid (să mai reiau oferirea unor exemple tragice?) ca la Timișoara, unde o tânără mamă se aruncă de pe un bloc împreună cu fetița de șase ani și cu băiețelul de trei ani. Ce poate fi mai tragic și mai limpede că avem de a face cu o depresie ajunsă la apogeu? La scurt timp, prin contagiune, un tată se aruncă pe lângă Bacău, cu ambii copii, într-un lac. Imediat după aceea, tot la Timișoara, o adolescentă se aruncă de la etajul 5. Acest mediu social încărcat de depresii mă îngrozește. Mă gândesc la viitorul copiilor noștri, la viitorul tuturor copiilor, fie că vin din familii obișnuite, fie din familii disfuncționale și care, la un moment X sau Y, vor interacționa, compunând împreună acest mediu social românesc.
Văd expresii ale unor depresii și în anumite postări de pe Facebook. Depresia se manifestă uneori și printr-o formă de disperare. Sunt oameni care își inundă paginile cu propria imagine. Este simplu să spui: „uite, al naibii, narcisistul!” când acolo este de fapt foarte multă durere – „mă vedeți? mă vedeți???!!” pare a striga persoana care zilnic își proiectează imaginea (cu fotografii făcute de ea însăși) de trei-patru ori. Unii găsesc scuze sau justifică gestul, spunând că de fapt fotografia este o „semnătură”. Adică mă semnez cu propria imagine. Este trist.
Avem mulți psihologi sau absolvenți de psihologie. Unii sunt, într-adevăr, niște mici impostori, alții, deși au trecut prin forma aceasta complexă de pregătire, sunt total nepregătiți să îndrume oameni din cauze diferite, dar cei mai mulți au dobândit instrumente pentru a-și ajuta semenii. Printre ultimele lucruri în care se investește, din păcate, sunt și terapiile psihologice, considerate niște mofturi sau viciate de prejudecată și generalizări. Alții spun: „pune mâna și muncește și lasă prostiile, să vezi cum nu mai ai nevoie de nicio psihoterapie!” Iar aici intrăm într-o altă „încăpere” a depresiei: „workaholismul” o altă formă de spleen, care se manifestă prin fuga de viață în muncă exagerată, sub paravanul incontestabil că munca este ceva serios. Dar ca orice exces, este o mască, o fugă de viață și de ceilalți.
Mă opresc aici, pentru că acest subiect este inepuizabil. Mai adaug că lipsa de recunoștință, indiferența, înstrăinarea, slaba comunicare sunt pentru mine posibili factori declanșatori ai unei stări de depresie. Nu mai vorbesc despre singurătate. Ea e o sabie cu două tăișuri. I-am consacrat și ei capitole, am scris despre ea zeci de eseuri și destule poeme. Singurătatea este mai bună decât o companie toxică, dar prelungirea ei pe termen lung duce inevitabil la o formă de depresie. Să nu ai cu cine să împarți o bucurie și o tristețe produce un efect nociv asupra psihicului și a naturii umane în sine, programată să comunice atât prin cuvinte, cât și prin gesturi, atingeri și alte forme de comunicare. Și atunci, pentru mulți oameni, rețelele de socializare devin refugiul pentru iluzia că au învins singurătatea. Pentru cei care le folosesc rațional, conștient și care ating un obiectiv în urma contactelor pe care le stabilesc pe Facebook, acest lucru este adevărat. Pentru aceia care nu trec de granița lor și doar le folosesc ca avanpost sau baricadă socială și afectivă lucrurile stau altfel.
Observi că acest subiect cu depresia este inepuizabil?
15.05 2022
