Flaviu George Predescu 
Îmi place să cunosc omul real atunci când relaționez cu cineva. Autenticitatea lui îmi dă motive să continui discuția. Dacă nu pot să descopăr omul real, mă închid în mine și devin la rându-mi precaut și distant.
Mulți oameni confundă precauția cu nesinceritatea. Una este să fii cu băgare de seamă, prudent, și alta este să cauți să vorbești pe lângă adevăr, doar pentru a te păzi de judecata celorlalți.
Stagnarea, din punct de vedere al evoluției sociale și relaționare, își are cuibul tocmai în această evitare a adevărului. Mulți dintre noi caută din reflex, să-și construiască o viață paralelă cu simțămintele reale pe care le au. Nu știu dacă acest lucru se petrece dintr-o nesiguranță în forțele proprii sau dintr-o dorință de a arăta o imagine mai bună. O viață reală, pe care o ai și o trăiești, cu gândurile ei felurite și una fardată, pe care vrei să o arăți celorlalți, ca pe ceva pe care ai expus în vitrină.
Apropo de acest lucru, dacă observați, generația părinților noștri ține cele mai frumoase lucruri pe care le are în vitrină. Arginturi sau cristale stau cuminți în micul muzeu al părinților noștri. Dar nimeni nu este tentat de vitrina lor. Nimeni nu se uită în ea. Chiar și eu, stând câteva zile acasă, m-am uitat pentru prima dată după 25 de ani în expozeul de vaze, cești și bomboniere. Trecusem de copilărie, dulcea perioadă a curiozităților și mi-am zis, pomenindu-mă în preajma vitrinei, ia să mă uit să văd ce formă au aceste mici și delicate obiecte.
În ceea ce ne privește, ca oameni, sunt de acord că nu ne putem lipsi de un raft al trofeelor. El poate fi punctul la care adesea ne întoarcem pentru a redobândi încredere în noi. Nu are însă legătură cu vitrinele pe care unii vor să ni le arate și să ne spună: „iată, aceasta este viața mea!”. Lasă-mă să descopăr viața ta în baza unor discuții reale cu tine, în care îmi vei vorbi sincer, îmi vei spune ceea ce crezi cu adevărat despre lucrurile care ne înconjoară.
Un om mai puțin experimentat, dar sincer, poate fi mult mai puternic decât un om cu multe experiențe de viață, dar care caută să pară ceea ce nu este. Cu atât mai de neînțeles este atunci când cel care a acumulat în memoria sa niște fapte de viață, nu poate să extragă esența și să caute să fie el însuși.
În realizarea unei construcții puternice și durabile între oameni, comunicarea joacă rolul cel mai important. Dacă cei doi evită să-și spună direct ce cred unul despre celălalt, în acest schimb reciproc de informații și gesturi, atunci relaționarea lor este sortită eșecului.
Ori de câte ori am avut ocazia, am vorbit cu năduf despre cei care, în relația de cuplu, ajung să „plătească nota” unor predecesori care au construit vise frumoase înaintea lor.
Oamenii sinceri și deschiși, cei care „așa sunt ei tot timpul”, au fost nevoiți să suporte ifosele sau pufnirile unor persoane care, dându-și ochii peste cap, le-au spus „cum stă treaba”. Dar la baza crezului lor se găsea o falsă percepție asupra vieții. Păcat că acești oameni, ajung să-ți recunoască abia după ani, prin cafenele, cât bine le-ai făcut cândva, fiind sincer cu ei. Atunci însă, te înfierau și îți spuneau cum credeau ei că stăteau lucrurile, în baza unor false valori, pe care le-au integrat, din păcate, din cauza unei comunicări frânte.
Am oameni, chiar și în preajma mea, care nu pot rupe zăgazurile unei interiorități apăsătoare. Preferă să se păzească de orice risc sau le este de-a dreptul frică să vorbească despre profunzimea sufletului lor. Mulți cred, comparându-se eronat cu tine sau cu alții, că nu au ce să spună. Eu cred diferit, însă. Cred cu convingere că nu toți putem fi oceane sau mări. Nici nu cred că e bine să fim toți oceane sau mări. Cred că șipotul unui râu limpede de munte, poate fi de multe ori mai tămăduitor decât orice. Acel șipot este vocea noastră interioară, sinceritatea, deschiderea, pe care trebuie să le eliberăm din noi, să le oferim, pentru ca ceilalți să ne poată cunoaște și să se poată bucura de noi.
Dacă nu comunicăm în mod real cine suntem, cei din jurul nostru, fie își fac singuri o părere despre noi, în baza crezurilor proprii, fie le-o formează alții, influențându-i. Și de regulă, acest lucru se petrece într-un mod negativ.
Comunicarea nu înseamnă intensitatea vorbirii. Multe persoane vorbesc verzi și uscate, dar nu comunică nimic. Comunicarea înseamnă transmiterea esențialului și căutarea esențialului din limbajul celuilalt.
Multe tentative de relații vor eșua încă de astăzi înainte, tocmai din cauza putreziciunii modului de a relaționa. Oamenii se vor apropia pentru moment, dar nu vor reuși să-și păstreze apropierea, pentru că nu vor fi capabili să se accepte la nivel mental. Nu-și vor accepta diferențele, ci vor fi tentați să le considere bune motive de relevare a incompatibilității. Vor căuta să se mulțumească cu propria interpretare (de foarte multe ori eronată), în loc să caute, tot prin utilizarea unor mijloace simple (spre exemplu întrebând), să afle sensul pe care celalalt a vrut să-l transmită.
Părinți ai comunicării, Lasswell, Bernstein si alții, au susținut acum foarte mult timp că oamenii vor reuși să comunice corespunzător dacă au experiențe similare.
Eu cred că, în vremurile noastre, acest decalaj poate fi redus prin sinceritate și prin integrarea unor valori comune. Prin acceptarea diferențelor dar și prin căutarea susținerii ideilor celuilalt, nu prin demolarea de dragul polemicii sau din orgoliu.
București, 13 decembrie 2011
