Cât de greu se formează un bărbat…

Uneori trebuie să mă întorc acasă pentru a putea să-mi dau seama cât de bogat sunt. Şi nu geografia, ci „psihologia plecării” mă face să-mi văd sufletul din dublă perspectivă: de la locul de „vărsare”, privind spre izvorul lui, şi invers.

Am o familie extraordinară, prieteni adevăraţi, un loc de muncă, am parte de clipe de tandreţe şi de multe momente frumoase. Am, spre exemplu, mai mult de o pereche de pantofi, căci în facultate am avut cam o pereche la doi ani, ale căror „călcâie” le-am tocit între Strada Vasile Alecsandri şi diversele poteci ale Albă-Iuliei. Pereche pe care o purtam şi la costum, şi la blugi, şi dacă ar fi fost nevoie şi la sport. Pereche cu „călcâie” reparate. Probabil, cu un mic efort se putea mai mult dar ar trebui să fiu judecat în primul rând prin prisma mentalităţii pe care o aveam şi nu neapărat a resurselor care, e drept, erau limitate. Mai am un con de brad pe raftul unei biblioteci, asta însemnând că am o bibliotecă numai a mea, iar un compartiment e dedicat doar pentru cărţile pe care le-am scris în cei zece ani care s-au scurs de la „Început de drum”. Am până şi adversari foarte inteligenţi (căci nu consider că am duşmani).

Într-o axă de suflet, am cinci locuri care îmi sunt foarte dragi. Lista ar fi lungă şi n-aş exclude pe nimeni, dar mi-e că aş putea fi acuzat de ipocrizie. Nu e statistică simplă, e una de suflet.

Apoi am oameni cu care nu întreţin o legătură permanentă, dar pe care îi simt fiindu-mi prieteni, adevărate suflete de colecţie la care mă uit sau cu care vorbesc din când în când.

Am libertate. Nu una sfidătoare şi nici împotriva angajamentului de orice fel, e doar o libertate pe care o simt de ceva vreme, „lătrată” adesea de propriile-mi frici ca de nişte câini fioroşi, pe care-i alung aplecându-mă, ca după o piatră, dar nu să lovesc, ci poate să mă rog. Nu de puţine ori mă apăr şi cu felurite amintiri, bune şi rele.

Uneori, când mă întorc la Bucureşti e bine că nu mă aşteaptă nimeni la propriu, adică în locul unde ajung să fie „cineva” fizic. Cu toate astea, în drumul meu şi mai ales dacă e sâmbătă, Capitala te îndeamnă şi te obligă să te gândeşti la o familie făcută de tine. Sâmbăta şi duminica sunt sensul şi structura familiei în fostul Mic Paris şi probabil că arhitectura lui cu tot ce înseamnă ea, apoi soţii, soaţele, mamele sau taţii „single” cu copii, familiile complete, familiile în orice sens, care se plimbă, îţi dau fiori şi o senzaţie de nod în gât.

Un oraş din care au explodat realmente toate culorile de trandafiri, au ieşit din fiecare petic de pământ şi din asfalt, printre borduri, să bucure sufletele şi privirile tuturor.

Familie egal sens, bucurie şi solid motiv de a continua să lupţi pentru a fi fericit şi a aduce fericire în jurul tău. Spun asta din postura omului care nu cunoaşte sentimentul de invidie şi care, din acest motiv, a şi suferit, dar înzecit s-a şi bucurat. Mă autoanalizez şi îmi dau seama că eu însumi m-am schimbat foarte mult numai în ultimii trei ani, darămite în ultimii zece şi cu toate acestea, cea mai preţioasă parte din mine a rămas intactă din punct de vedere a unei anumite purităţi sau chiar străluceşte plăcut.

Am adus „autoanaliza” în discuţie şi am vorbit de o anumită îngrijire a sufletului gândindu-mă că acum aproape patru ani, scriam la întoarcerea din Ardeal: „vin de undeva şi în sfârşit mă aşteaptă o ea”. Eram în preajma vârstei schimbărilor inobservabile dar reale, din punct de vedere sufletesc, când credeam tot mai şovăielnic, e drept, că statistica pură, prefixul, sunt elemente care trebuie să poarte cu ele echivalenţa unor împliniri, mai ales procedurale, în plan personal. Nu mi se arăta, în timp ce eu continuam să caut orbeşte cu „ochi” de cârtiţă în subteranul fiecărei zile, în loc să ştiu să aleg să zbor. Să zburd şi să mă ridic deasupra a tot şi toate, de unde să mă bucur mai întâi de cer, apoi de verde şi de parfumul străzilor, apoi de ochii oamenilor la care rar mă uitam.

Pe atunci nu ştiam că „mult” şi „puţin” n-au de-a face cu plăcerea şi cu frumuseţea în sensul cantitativ. Habar nu aveam că frumosul şi plăcutul pot ţine, temporal, extrem de puţin, privind aşa, însă ele n-au timp şi n-au ceas şi nu ţin seama de cronologii, tinzând chiar să-ţi sfideze lăcomia.

Credeam pe-atunci, deşi n-a trecut cine ştie cât, că este de ajuns să ai „instrumentul” limbajului sau al tenacităţii ca să obţii ceva şi mă amăgeam fixându-mi obiective nerealiste, mă supraestimam şi apoi, ajungând la concluzia că atingând un prag, tot ce echivalam cu acel „nivel”, fixat de mine în propria-mi minte, mi se cuvenea. Timp inutil consumam şi în justificări, de diferite feluri sau chiar mai mult în pregătirea lor.

Habar nu aveam, deşi auzisem de Dante, că orice pas pe care vrei să-l faci înspre o bucurie sufletească poate solicita o coborâre în infern. Deşi citeam felurite cărţi şi anumite rugăciuni, o făceam mai mult în literă, nu în sens, şi nu realizam că adevăratele scrieri au la bază mesajul creştin al iubirii şi al iertării. Nu-mi puneam întrebarea logică de ce marea temă, precum „Divina Comedie”, i-a obsedat până în ultima clipă pe mulţi dintre scriitorii pe care eu îi luam drept model şi care îmi dădeau astfel indicii pentru a înţelege mai bine viaţa.

Vai, ce confuzii făceam când credeam că o persoană pe care „ai pus ochii” şi ai „cântărit-o” după anumite criterii şi valori proprii, îţi poate schimba radical destinul dacă o cucereşti şi câtă presiune puneau pe mine modelele sau unor cupluri mai mult sau mai puţin fericite… Eram copil, vorba lui Blaga, în poemul „Ghimpii”, „credeam că-s muguri şi-au să înflorească”.

Îmi aduc aminte că, la puţine săptămâni după ce am împlinit treizeci de ani, prin aprilie 2011, am pus capăt fără să-mi dau seama unei filozofii de viaţă, bazate pe convingerea că poţi obţine ce vrei, iar unde nu ai curaj să fii tu, ai putea totuşi fi, prefăcându-te sau evitând. Atunci pentru mulţi dintre cei care vor să se cunoască mai bine se încheie o etapă numită „teama de a nu-l răni pe celălalt, ascunzându-i” sau dându-i de înţeles că ceva nu e bine, nu direct, ci printr-o atitudine ostilă. Mă minţeam singur.

Atunci, în aprilie 2011, m-am dus într-un club şi, deşi eram un om liber, mă simţeam şovăielnic şi ruşinat, de parcă toate complexele pe care le aveam se hiperbolizaseră şi mă împiedicau să stau de vorbă, fie şi pur ocazional, cu persoane pe care nu le cunoşteam şi care veneau acolo, în club, tocmai ca să găsească „ceva”; de regulă sex, iubire sau măcar prima variantă.

Eu m-am dus într-un club, dar nu ştiam ce caut exact dintre cele două, iar nehotărârea se plăteşte de regulă foarte scump.

Pentru „sex şi atât” îţi trebuie în primul rând un anumit tip de caracter, curaj, mai degrabă tupeu şi puterea de a nu te mai uita în urmă după ce ai obţinut ce ai vrut. Pentru iubire, trebuie să ai curaj dar şi o anumită anduranţă psihologică la un fel de „flit” pe care ţi-l pot da în egală măsură şi fluşturaticele dar şi cele de caracter dar „aduse” în club de câte-o prietenă că „poate, poate” şi „nu se ştie niciodată”.

A nu privi timiditatea şi implicit reţinerea celui sau celei pe care vrei să-l/o ai, ca pe o jignire, este destul de greu, mai ales când ştii că eşti un om bun şi mai ştii că ai făcut un efort să faci „primul pas”. Un refuz te poate „re-însingura”

Ei bine, în clubul în care mă dusesem cu doi prieteni venise o fată. Era frumoasă şi se distingea, iar acum, ca să glumesc, cu „ochii celui care sunt azi”, îmi dau seama că nu există „victimă” mai sigură decât persoana care este „coada” unui cuplu sau „cu lumânarea” cum spuneam noi în copilărie. Acum patru ani nu ştiam. Intrasem într-un fel de fibrilaţie, mai ales că „cei trei”, ele două prietene şi unul care era cu cealaltă, se aşezaseră chiar lângă mine şi prietenii mei.

Fata „noastră” fuma, iar eu, politicos, îi aprindeam ţigară după ţigară, încât nu vreau să exagerez, dar aproape că mi s-a terminat gazul din brichetă. La un moment dat, insistând cu buricul degetului mare pe rotiţa zimţată, care refuza să mai declanşeze flacăra, iar ea aplecându-se foarte tare din politeţe, era să-i aprind părul. Puneţi toate acestea într-un vacarm în care doar semiîntunericul îmbia la apropiere într-o tălăzuire carnală.

Punctele mele forte erau cuvintele, care în acel mediu aveau, la rându-le, „căluş” în gură şi erau „legate” la „mâini” şi „picioare”.

Între desele mele momente de ezitare, mai apărea câte unul, câte altul, care încercau să o „agaţe” dar fără succes. Mai scotea câte o ţigară pe care eu mă grăbeam s-o aprind. Mi-am făcut curaj şi am întrebat-o: „vrei să ieşim mâine la o pizza?” M-a privit şi a zâmbit uşurată, în primul rând pentru că m-a văzut „scăpat” cumva de chin. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns exact, parcă ceva că „mâine” se întoarce în oraşul din care era. Am presupus că va reveni şi i-am cerut numărul de telefon, iar ea mi-a dat „id-ul” de „Mess” pe care abia l-am înţeles în gălăgia aia, enervând-o când i-am cerut să-mi repete, de vreo două ori.

Am plecat acasă, deoarece nu mai rezistam. Era patru dimineaţa, în timp ce ea, parcă şi mai odihnită, trăgea din paiul cocteilului pe care îl avea.

Când am ajuns, i-am şi dat repede „cerere” pe „Messenger”. Mi-a acceptat-o după vreo patru zile. Nu mi-a venit să cred că a durat atât, încât eram sigur că ori am înţeles greşit, ori mi-a dat o adresă aiurea.

După ce „ne-am împrietenit”, m-am simţit pe terenul meu, cel al cuvintelor şi am întrebat-o ce face. Au mai trecut câteva zile până mi-a răspuns, pentru ca, după ce credeam eu că lucrurile vor duce pas cu pas într-o direcţie bună, să-mi spună ceva de genul că deşi eram „altceva” în „clubul ăla”, „lanţul” meu „de ţăran” şi atitudinea mi-au fost „praf”. Cât despre propunerea „cu pizza”, a spus ceva de genul că ar fi făcut-o să plângă dacă n-ar fi făcut-o să râdă.

Obişnuit fiind să „încasez”, după zicala: „un mare boxer este în primul rând un mare încasator”, dar şi având ceva experienţă afectivă în sensul ăsta, am „încasat”. Am explicat că era un „lănţişor” cu valoare sentimentală, nu un „lanţ” de ţăran şi că propunerea mea cu pizza a fost una sinceră. Mi-a mai zis ea „câteva chestii” foarte dure, m-a băgat în malaxorul generalizărilor şi până nu am ripostat întrebând-o: „dar tu ce ai realizat în viaţă până acum?” nu s-a potolit. S-a oprit orice conversaţie.

……………………………………………………………………………………….

După o vreme, căci între timp se făcuse iunie, mi-a răspuns că se consideră „un rateu de 26 de ani”. Am „sărit”, bucuros de reluarea conversaţiei şi a faptului că începe să-şi pună cenuşă în cap, semn bun pentru mine, să-i argumentez că nu e drept să judece astfel.

Sar peste alte dialoguri care au urmat şi spun că într-un final am avut trei întâlniri. Prima la Neptun, în care a venit însoţită de un amic, fapt pentru care şi eu am luat cu mine un foarte bun prieten cu care eram la mare. O a doua întâlnire în ziua imediat următoare şi pentru că trecusem testul întrebărilor, ne-am văzut doar eu cu ea, dar la amiază, în centrul Neptunului. Atunci mi-a povestit că a crescut într-un mediu nociv, cu un tată alcoolic şi agresiv şi că ea este un fel de mediator în familie, ceea ce înseamnă o muncă foarte grea.

A treia şi ultima întâlnire am avut-o în ziua următoare, la Eforie Sud. Mi-a zis că mai este cu o fată (cea din club) şi cu un băiat (cel cu care venise la Neptun la prima întâlnire) şi că mă roagă să păstrez discreţia cu privire la întâlnirea noastră tête-à-tête, când ne vom vedea, fapt care m-a pus pe gânduri. Zis şi făcut, însă şi eu am învăţat „din cartier” că nu e bine să te duci singur la o întâlnire cu mai mulţi şi am chemat de data aceasta nu unul, ci doi foarte buni prieteni.

Întâlnirea a fost un profund eşec de comunicare. În loc să se transforme în ceva fain, ca într-o seară de vară pe faleză, a ieşit un meci de ping-pong cu replici acide între mine şi prietena ei din club. Practic, cei trei ne chemaseră „să ne ia la mişto”. Din nou mi-a fost admirată capacitatea de a „încasa”, de data asta de către bunii mei prieteni. Am plecat. Ipocritele mesaje pe care le-am primit după sunau la fel: „chiar „ne vedeam” împreună dar ai vorbit urât cu prietena mea şi nu mai este posibil…” şi din nou mi-am găsit motive de suferit. Îmi plăcea de ea, obsedat fiind să văd „părţi” din ce-mi doresc, cum bine a spus V. Dâncu, peste ani, despre scrierile mele.

Concluzia s-o tragă fiecare. Eu spun că de cele mai multe ori ne-o facem cu mâna noastră, dar un rol important în viaţă îl joacă norocul (şansa) fiecăruia de a întâlni pe cineva cu gândire şi experienţă similare cu ale noastre. Rol şi mai important îl are gradul de cunoaştere a propriei noastre persoane. Să ne iluzionăm că apare un om „de undeva” şi ne face fericiţi, rezolvându-ne toate problemele nouă şi, implicit părinţilor noştri, care ne văd astfel împliniţi, este, cred, o mare greşeală.

Povestea aceasta este importantă pentru trei motive. Primul că se leagă de naşterea eseului despre cum să agăţi în club, în viziunea mea, din „Chezăşie pentru libertate”, o carte care abordează reale probleme de comunicare ale generaţiei noastre, apoi pentru că s-a dovedit încă o dată, statistic, faptul că port noroc persoanelor care m-au cunoscut. Nu după mult timp, fata căsătorindu-se cu un tip (cred că) ok; iar al treilea că, aşa „superficială” cum părea, mi-a zis o vorbă simplă, des auzită, dar doar spusă de ea am putut-o ţine minte: „Flaviu, nu te poate iubi cineva când vrei tu!”

Sfârşit.

Bucureşti, 21 iunie 2014

(sursa foto: pinterest.es)