Flaviu George Predescu
Hei, parcă mergeam la restaurant! Ți-e totuși foame, abia ai văzut Preșul de Ion Băieșu și, după râs, merg niște Furnici în copac și un Porc cu aromă de pește. Ne-am întors la exercițiul nostru de imaginație. Străbați deci cartierul Armenesc și, din când în când, pui zoom-ul curiozității pe câte o clădire mai diferită și în care îți imaginezi câte și mai câte se vor fi întâmplat în aproape veacul pe care îl numără. Aici Art Nouveau și Art Déco pot să conviețuiască și cred că ar ști și să povestească dacă ar fi ascultate. Cândva, într-una din toamne, am văzut într-o curte un gutui cu fructele în pârg. Radiam de bucurie și îmi imaginam cum ar fi fost să mai fi avut o viață pe care să o petrec doar străbătând astfel de străzi și nimic altceva.
Suntem pe mica stradă Rafael Sanzio care face delicat o punte între strada Spătarului și strada Armenească și apoi ajungem pe strada Pasului, apoi pe strada Licurg. Aha, atrași de toate aceste străzi și clădiri ne-am abătut de la traseu! Păi cum rămâne cu restaurantul? Dacă ai fi ținut-o drept, ai fi străbătut distanța ceva mai repede. Sunt însă distanțe care sunt făcute pentru a fi parcurse în tihnă și cu emoție. Tot așa cum sunt femei frumoase pe care n-ai mai vrea să le lași din brațe și în contopiri nesățioase te pierzi în buzele cu gust de cafele, apoi simți chanel-uri care, nu de puține ori, s-au dovedit amăgitoare.
Când ați ieșit de la teatru vă gândeați să mergeți cu metroul de la Universitate până la Victoriei, ca apoi să schimbați și să luați un alt metrou până la stația Ștefan cel Mare. Ar fi fost prea cronofag demersul. Poate o trotinetă ar fi fost mai potrivită, aleasă din nenumăratele Lime-uri din fața Intercontinentalului. Acești bravi ostași în verde ai orașului modern, vehicule dispuse să se activeze tot la un touch pe ecranul smart, felia ta de cer. Iubita te-a luat ușor de mână, te-a scos din aceste gânduri nehotărâte și te-a convins să mergeți la pas, căci deja i s-a făcut și ei foame și, mai mult decât atât, îi e poftă de o Tsingtao, pe care i-ai promis că o va bea înainte să ajungă temutul Porc cu aromă de pește sau Urechile de lemn cu usturoi ori Vita în sos dulce acrișor. Nu știu exact ce i-ai promis că veți mânca.
Dar cum ați ajuns în fața Bisericii Silvestru? V-ați rătăcit sau ați vrut să vedeți Turnul cu Ceas, singurul astfel de loc din București unde ca printr-o poartă de trecere prin veacuri se poate ajunge din vechiul București arhitectural direct în Calea Moșilor. Doar un gând și e de ajuns ca timpul să lipească distanțe. Ții minte acea toamnă când ne-am oprit la Biserica Răzvan? îi spui. Apoi am ieșit undeva la Piața Romană, că de acolo știu că am ajuns la vinăria de pe Calea Victoriei unde am băut cel mai bun Malbec. Te-ai mirat când ai văzut că în local erau cu mult mai multe fete decât băieți și de gustul dulceții de portocale întinsă pe o felie de pară, apoi de o bucățică de Brie au bleu și apoi… o înghițitură din paharul cu deschidere largă, căuș invizibil făcut din vișine coapte și prune. Deși ploua, iar Calea Victoriei e atât de romantică când plouă, tu mi-ai povestit întâmplări din seara în care ai fost la Ză Lokal, ceva mai jos, unde ai mâncat acel Ză Burger și te-ai bucurat de atmosferă. Urmându-ți sfatul, am fost și eu, era deja octombrie și am stat pe terasă. Unul dintre mulții bicicliști care treceau pe lângă masa mea, aflată chiar lângă pistă, a fredonat uitându-se spre o franțuzoaică: „Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea, de-aici și până la Șosea…”. Nu știu dacă doamna a înțeles, dar i-a zâmbit fermecător. Șoseaua la care se referă cântărețul nu-i altceva decât Bulevardul Kiseleff, căruia cândva i se spunea Șosea. Și de acolo până în parcul Herăstrău e doar un pas. Dacă te grăbești, nu trece prin parcul Kiseleff la sfârșit de martie, când narcisele fac insulițe galbene la baza copacilor. Dacă ar fi să exagerez aș spune că nu e de trecut nici vara și nici toamna, când frunzele maronii fac o pătură care mai lasă pe ici pe colo ochiuri din gazonul verde crud. Totuși, să fim sinceri, nu e de trecut nicicând dacă te grăbești prin locurile care îți încarcă sufletul. S-ar putea ca glasul mierlei să te răscolească și să te abată din drum. Apropo de asta, mierla este una dintre păsările care se simte bine la București. Îi poți întâlni cântecul acolo unde te aștepți mai puțin, așa cum se întâmplă și cu pescărușii, care, în serile de vară, te fac să tresari dacă stai la un grătar, într-o curte, în oricare dintre cartiere. Iar dacă ațipești de la șprițul de vară și îi auzi cum se jeluiesc, poți jura c-ai adormit pe un cearșaf la Vama Veche. Tot ca la mare te poți simți și la cherhanalele de pe malul lacului Herăstrău, mergând la pas, dinspre insulă sau din Șoseaua Nordului. Vara, pe mulți îi găsești acolo, tolăniți, la mânecă scurtă, cu soarele scurgându-se în pahare.
Dar parcă ziceam că am pornit spre restaurantul de pe Vasile Lascăr, acolo unde Rața cu bambus și Pachețelele de primăvară tind să se răcească. Pe drum, ne-am luat cu vorba și parcă am jucat un ping-pong cu amintirile noastre care mai de care. Tu m-ai luminat, pentru că și pe tine te-a luminat o prietenă, ce e cu Escape Rooms în București. Este o adevărată nebunie, ți-a spus, toate sunt foarte tari. Aveau oare cum fi altfel într-un oraș care e în sine un Escape Room? Am convenit și că data viitoare când vom merge în Centrul Vechi, vom trece înainte pe la Energiea, dincolo de faptul că au cei mai buni cartofi prăjiți din lume, ne va lăsa și cu Tom, câinele nostru, care se va tolăni sub masă sau chiar își va face prieteni.
Cu Bogdan m-am amuzat pe cinste, pentru că eu eram mai mult fanul teatrelor, nenumărate, la fel ca muzeele pe Calea Victoriei. Eu îi ziceam de Odeon, el îmi zicea de 60 Minutes și de ceva cu Mystery Rooms Escape. Eu îi dădeam cu Moulin Rouge-ul nostru, Teatrul Constantin Tănase și el îmi spunea de… a nu, chiar dacă eu eram cel care se lăuda cu muzeele, tot el mi-a spus ceva ce nu știam. A zis că trebuie să mergem într-o zi să-mi arate o sculptură de Rodin, Vârsta de Bronz, care locuiește în Galeria de Artă Europeană. La Palatul Regal, superb decor și uimitor. Ce loc ar fi fost mai potrivit? În acel perimetru simt o energie cu totul și cu totul aparte. Nu ți se întâmplă la fel? Mă refer exact la zona dintre Palatul Regal și Palatul Fundațiilor Regale, gazda Bibliotecii Centrale Universitare Carol I, în fața căreia statuia ecvestră a primului rege al României stă chezășie mândriei noastre de a fi parte a familiilor dinastice europene. Străinii se uită întotdeauna cu admirație la statuia lui Carol I.
Și cum spuneam, după ce m-am documentat, a fost rândul meu să-l surprind eu pe Bogdan. I-am spus lucruri noi despre statuia făcută de Auguste Rodin. Ce? Păi… faptul că aparține României se datorează Reginei Maria, o mare admiratoare a sculptorului francez. Regina Maria, bunica Regelui Mihai I, ultimul rege al României. Inima Reginei a stat o vreme la Balcic, la Tenha Juvah. Asta așa, ca o infimă paranteză a firului istoriei cu regine și regi în care este țesut și Bucureștiul veacurilor XIX și XX. Cea care i-a facilitat Reginei achiziția sculpturii a fost dansatoarea americană Loie Fuller. Regina a lăsat statuia prin testament moștenire fiului său Carol II „For Carol/ My statue of Rodin/ Age d’Errain” așa a scris Maria în testamentul său. Acum statuia este, măcar pentru câteva clipe, a tuturor celor care trec pragul muzeului…. Ne-am dus apoi la Galeria de Artă Modernă Românească, unde am admirat pentru a nu știu câta oară lucrările de tinerețe ale lui Brâncuși. A insistat că musai trebuie revăzut și Portretul Mariei Nacu de Grigorescu. Pictura este considerată Mona Lisa grigoresciană sau Gioconda României, a mai zis el cu un surâs pe față pe care, oricât m-aș strădui, nu-l pot imita.
Nu ne-am abătut mult din Bulevardul Carol I și, reîntorcându-ne în Cartierul Armenesc, pe strada Spătarului, am trecut pe lângă Casa Melik, care găzduiește cochetul Muzeu Theodor Pallady. Muzeul seamănă într-un fel cu Muzeul Zambaccian, aflat pe strada cu același nume, dar în partea de nord a Bucureștiului, lângă Televiziunea Română și vis-a-vis de casa regizorului Sergiu Nicolaescu. Într-un fel seamănă și casa, dacă stau să mă gândesc. Casa Melik, în schimb, este una dintre cele mai vechi din București și ceva mai încărcată de istorie. E veche de 250 de ani și se spune că, în 1848, proprietarul său, Iacob Melik, i-ar fi ascuns în pod pe niște importanți revoluționarii. Vara este o adevărată oază de liniște, iarna una de nostalgie, mai ales dacă niscaiva zăpadă s-a așezat pe vegetația ațipită din grădină.
M-am dezmeticit auzind râsul iubitei mele când a văzut că, prins de discuție, am ieșit de mult de pe Vasile Lascăr, pe care am străbătut-o în întregime și am ajuns undeva prin zona Circului de Stat, unde statuia prințului Rainier de Monaco ne-a întâmpinat. Mi s-a părut că ne dă bună seara și ne invită în Parcul Circului, acolo unde cândva, cu mulți ani în urmă, o fetiță frumoasă, pe nume Andreea, a eliberat în lac un peștișor spre a fi Regele Parcului.
Era ca într-o altă seară când ne-am luat de mână și, după ce am trecut prin parcul în care greierii adormiseră cu viorile pe piept, am pornit pe Barbu Văcărescu, spre Promenada Mall, unde ne-am uitat la un film în aer liber. La plecare, am luat un Le Boucher, un vin românesc, parcă un cabernet și am gătit acasă, într-un deplin anonimat urban, cu unt și piper, cu pahare cu picior și o candelă, cel mai bun antricot de vită. La București, orașul florii de migdal.
