Flaviu George Predescu
A fost odată sau niciodată sau nu… mai bine încep cu: se spune că Bucureștiul este un oraș al contrastelor, aceasta este cea mai folosită expresie atunci când se vorbește despre capitala României. Dacă întrebăm însă interlocutorul obișnuit la ce se referă, se va mărgini la diferențele arhitecturale ale orașului. Dar și pe acelea, privindu-le ca pe antagonice contraste, le va împărți simplu: în blocuri comuniste și clădiri vechi, frumoase, dar lăsate în paragină. Să fie oare adevărul pe undeva pe la mijloc?
Haideți acum cu mine să facem un exercițiu de imaginație și apoi ne vom întoarce la afirmația „Bucureștiul, orașul contrastelor”. Să ne imaginăm că suntem în cartierul Berceni sau Titan, ori poate în Colentina sau Militari. În Titan! Bine, hai să ne teleportăm în Titan și să ne închipuim că în blocurile înalte de zece etaje sau mai puțin, sunt oameni, care chiar în momentul în care eu scriu aceste rânduri, sunt conectați la o lume întreagă, pe Skype, pe Facebook, pe Instagram și comunică, împărtășesc atât cuvinte, cât și imagini din prezentul sau din trecutul lor. Clipa se desfășoară, curge, este surprinsă în miile și miile de cuvinte și de imagini care se succed în minutele și orele trăite în Capitală. Migdalii înfloriți, răspândiți prin grădinile de lângă blocurile înalte, pentru o secundă bucură ochii celui ce rostogolește nesfârșite imagini spre virtual și invers. Ne interesează? Vom vedea…
Înainte de a exista o conexiune cu restul lumii, cu tot ce este în afara Bucureștiului, se creează o conexiune neștiută, ca dintr-un miez de celulă compartimentată. Un loc de transmitere a imaginii, unde, în felurite apartamente, stau umăr la umăr persoane care nu se cunosc, dar ale căror proiecții se vor întâlni pe un cer virtual, ca pe uriașul ecran al unui cinematograf universal, la care toată lumea are acces prin simpla ridicare a privirii spre văzduh; doar că acest cer fragmentat și spectral se oglindește în smartphone-ul sau laptop-ul fiecăruia.
Buricele milioanelor de degete dau elan imaginilor care urcă pe o platformă comună și apoi țâșnesc în cele mai ascunse colțuri ale lumii, chiar și în Japonia, acolo unde Robert are niște prieteni care i-au rămas în lista de Facebook, ca apoi ele să călătorească spre Europa și în cele din urmă să ajungă în România, unde se vor ramifica pe culoare separate, în funcție de rețeaua fiecăruia, și vor oglindi pentru miliarde de clipe în diverse armonii de culori codificate.
Cuiva, care acum citește, nu mică îi va fi mirarea când va vedea că Cineva a postat detaliul acelui migdal înflorit din București. I-a trecut și lui prin cap să facă asta, ar fi vrut să fotografieze chiar acele petale, pentru că și lui i s-a părut ceva la fel de ireal și de frumos, dar, grăbit, s-a îndepărtat și și-a învins impulsul. Apoi, florile de zarzări și magnolia transformă din loc în loc orașul cu peste două milioane de arbori în fragmente asortate solar.
Trăim, la București, din imaginile care ne unesc și pe care le recunoaștem ca pe niște simboluri. Știm cum Pasajul Basarab trece peste liniile ferate, la fel cum înaintea lui, fratele mai mare, Podul Grant a făcut o boltire spre a fi călăuză în drumul său pe deasupra locomotivelor care aduc și duc destine din Gara de Nord. Acolo în Gară, de câțiva ani miroase a cafea și a croasant, iar tinerii îmbrăcați la fel ca la Bruges sau Greenwich și-au potrivit demult ceasurile la trendul Europei. Hípsteri sau Contra curent lucrează, călătoresc zilnic, se distrează și trăiesc împreună în orașul străbătut de Râul Dâmbovița. Lumbersexualii cu sau fără carouri, tineri tunși Undercut sau cei mai sportivi care preferă Fade ori French Crop, tinere cu sau fără breton urcă în metroul din Gara de Nord și pleacă spre cartiere. Cărțile de la Bookster răsar inconfundabile din rucsacuri și genți. Din loc în loc, le vezi copertele și perechile de mâini. În sunetul inimitabil al convertoarelor, metrourile pleacă spre cartierele din toate marginile orașului schimbând an de an prejudecata asupra a ceea ce cândva se numea periferie. În ultimii 15 ani s-au construit adevărate oaze de liniște la marginile orașului. Odată cu generațiile city break s-a schimbat o bună parte din gândirea celor care trăiesc în București. Treptat, infrastructura va căpăta acea formă fluidă pe care și-o doresc și ei. It’s work in progress, am dorit să scriu, referindu-mă la tot ce ține de infrastructura care ne conectează.
Pasajele și conectivitatea virtuală ne apropie de ceilalți. Ele unesc Bucureștii; pluralul, cu care nu se pot lăuda multe capitale, își are originea tocmai în diversitatea zonelor care cândva dădeau impresia unor comunități total diferite, dar parte a aceluiași oraș. Dacă te duci în Cartierul Evreiesc, la Sinagoga Mare sau la Teatrul Evreiesc de Stat, venind de pe Lipscani, prin Pasajul Latin, lăsând în stânga Biserica Sfântul Gheorghe Nou și mergând spre Sfânta Vineri, încă mai poți găsi părți din această matrioșka urbană. În spatele tău, câțiva englezi gălăgioși încă povesteau despre animatoarele de pe Șelari. Când ați trecut prin pasaj, un violonist v-a transportat cu cântecul său ajutat de ecou direct în interbelic. La ieșire, orașul și-a reluat forfota.
Diferențele de cândva sunt valabile și astăzi. Pentru a putea înțelege mai bine Bucureștiul și trecerea de la un decor la altul, care se face lin, să ne imaginăm că am ieșit de la Teatrul Național și vrem să mergem la un restaurant chinezesc care se află tocmai într-un loc aproape de Șoseaua Ștefan cel Mare. Gândul de a porni pe jos, la primul impuls este alungat. În București distanțele sunt mari… i-adevărat, dar la o reflecție mai atentă sau chiar pornind la pas pe Bulevardul Carol I până când te hotărăști dacă vrei să continui să mergi așa și până te mai uiți la niște clădiri și la necuviincioase graffitti, ajungi la rondul străjuit de monumentul lui C.A. Rosetti. Vezi în stânga două străzi. Prima este Strada Speranței care îți aduce aminte de cântecul Corinei Chiriac: „Să-i amintiți, va rog frumos, adresa mea/ Când vă-ntâlniți cu fericirea/ Casa cu plopi, strada Speranței, la parter”, iar la citirea numelui celei de-a doua străzi, Vasile Lascăr, tresari și îți spui: ah, e chiar strada pe care se află restaurantul la care vreau să ajung, cum de e posibil? Și începi să cauți pe Google Maps, vrei să verifici dacă nu cumva este o coincidență. În capătul celălalt al străzii, care străbate Cartierul Armenesc și Bulevardul Dacia, se află locul în care vrei să ajungi. Let’s walk…
Ceva din inimă îți spune că o plimbare prin Cartierul Armenesc poate semăna cu un poem. Dacă, în schimb, ar fi fost să pornești în jos, în sens invers, spre Bulevardul Regina Elisabeta, ai fi ajuns la Grădinile Cișmigiu. Ai fi descoperit poate misterelor străzilor Schitu Măgureanu sau Gheorghe Lazăr, prima, dreaptă și hotărâtă, cealaltă, deși scurtă, șerpuitoare și misterioasă, purtându-te imaginar în atmosfera unor romane interbelice. În schimb, dacă ai fi continuat să străbați Bulevardul Elisabeta de la rondul de la Universitate și până la statuia lui Mihail Kogălniceanu, în orice anotimp, fără excepție, găsești mireasma veacurilor care acum se împletesc sub ochii drumețului nostalgic, neobosit căutător de emoții. În iunie. un fel de puf se rostogolește pe străzi, iar până în octombrie, o briză adie întocmai ca pe o plajă, la mare.
Iarna, dacă te urci pe un pilon de pe trotuarul de vizavi de Librăria Eminescu, vei vedea cum Bulevardul coboară spre Facultatea de Drept, străjuit de Grand Hôtel du Boulevard și Fântâna Sărindar, de Cercul Militar și Teatrul Elisabeta, de Cișmigiu și Primărie și tot așa…
Primăvara însă, de pe același pilon pe care te-ai urcat să fotografiezi sau doar să te uiți, nu-i vei mai putea vedea capătul, pentru că din a doua jumătate a lui martie, verdele frunzelor tinere se vor pune ca un stăvilar de jadeit spart și recompus dintr-un milion de bucăți, îmbrăcând linia orizontului. Și dacă tot am pomenit de Librăria Eminescu, îmi amintesc că, acolo, mirosul de cerneală neuscată se luptă cu cel de cafea proaspăt măcinată. Izul sortimentelor aduce aminte de Roxelana, sclava care a adus cafeaua în Imperiul Otoman. Un fel de smell well se imprimă printre paginile deschise, ademenind cititorii sau căutătorii de cadouri și hărți cu București.(va urma)
1 aprilie 2020
