Flaviu George Predescu 
Puţini oameni se întreabă prin ce trece un bărbat în preajma vârstei de 30 de ani. Să-mi fie cu iertare, ce probleme să ai la 30 de ani? Dacă eşti încă neînsurat, poate cum să pui fetele pe listă. Să o faci în ordine alfabetică sau în ordine cronologică? Dacă eşti însurat, deja cam ai copil sau soţia ta e însărcinată. Dacă ai prietenă, faci planuri să te căsătoreşti, ori ea e chiar „cerută”. Mai sunt însă câteva categorii de „situaţii” în care, puşi în faţa unor probleme de conştiinţă, bărbaţii nu ştiu pe ce drum să apuce.
Nu mă mai formalizez şi sar peste exemplul personal. Ca mine or fi mulţi. Adică bărbatul la 31 de ani, care a trecut printr-un divorţ, care s-a petrecut acum aproape cinci ani, după o relaţie de nouă ani. E complicat! Mă surprinde însă că sunt cazuri de bărbaţi aflaţi în preajma vârstei care însumează trei decenii (aparent, nici nu este aşa mult), dar care, deşi n-au trecut prin tipul meu de experienţe, se află din punctul de vedere al gândurilor, tot la răscruce de drumuri. Sunt apăsaţi, deprimaţi, îngânduraţi, înfricoşaţi, iar uneori când sunt singuri, udă perna cu lacrimi. Au nevoie de cineva care să le fie alături. În paralel, multe fete aflate la o vârstă similară, fac la fel. Plâng şi speră ca a doua zi, ca printr-o minune, viaţa să le pună într-un context în care să acceseze fericirea. Ori fericirea, din păcate sau nu, nu este un prag sau un ţarc pe care să-l treci sau în care trebuie doar să intri. Fericirea pare a fi mai mult ceva împrăştiat, care ne găseşte întocmai unor adieri de vânt.
Femeile sunt judecate aspru de multe ori. Dacă sunt deschise, sunt interpretate în dese situaţii ca uşuratice sau ca uşor abordabile. Dacă se dăruiesc, sunt curve, chiar şi în accepţiunea intrinsecă a beneficiarului de iubire. Nu în toate cazurile, nu trebuie să generalizăm.
Bărbaţii sunt judecaţi uneori prea aspru. Sunt băgaţi la grămadă. Îmi aduc aminte că într-o seară mergeam pe drum cu un prieten bun. Era un loc destul de luminos. O domnişoară în fustă, care venea din sens opus, a luat o distanţă atât de mare de noi, încât eu am calificat-o drept jignitoare. Arăta bine fata, cred că era conştientă de asta, dar m-am simţit atât de jignit de gestul ei, tocmai pentru că nu veneam clătinându-mă, urlând sau vociferând. Precauţia ei, probabil justificată, m-a pus în defensivă, m-a descurajat. M-a făcut să mă simt ca făcând parte dintr-o societate a fricii, în care nu ai cum să te mai apropii de cineva, pentru că prejudecăţile, adânc înrădăcinate, pun bariere insurmontabile.
De ce se simt bărbaţii la 30 de ani singuri? Evident, mă refer la categoria celor care au conştiinţă. Probabil pentru că este o vârstă care pune presiune pe conştiinţă. Trei este prefixul unei vârste când unui om i se întâmplă multe din lucrurile pe care viaţa le are de oferit. Noi pornim cu nişte modele care de fapt au valenţe de target. Trebuie îndeplinite nişte lucruri, altfel societatea te judecă şi te respinge. Dacă sunteţi atent la justificările pe care le au fetele şi băieţii pe care vârsta de treizeci de ani i-a prins fără să fie angajaţi într-o relaţie, o să vedeţi că ele diferă. Fetele vor spune că preferă singurătatea unor lucruri pe care să nu te poţi baza. Bărbaţii vor spune că preferă libertatea în detrimentul unei relaţii care să fie un pseudo-substitut pentru singurătate. Cei de pe margine vor analiza simplu, şi de multe ori nu greşit, spunând că după treizeci de ani fiecare devine „mai pretenţios”. Atunci, analizând cuvântul, care cuprinde o doză sporită de exigenţă faţă de ceilalţi, pot spune că angajamentul de cuplu este fie o chestiune de compromis în lupta cu singurătatea, fie o potrivire.
Nu vreau să fiu prea tehnic în introspecţia mea şi adaug doar faptul că în evaluarea unui partener fiecare are deja un nomenclator al calităţilor pe care trebuie să le aibă potenţialul conviv sufletesc. Comunicarea şi relaţionarea deschise, puse împreună, au puterea să ajusteze din crezurile celor doi despre oameni şi viaţă, precum şi despre ideea de cuplu. Comunicarea dezvoltă astfel cunoaşterea şi, în baza ideilor expuse de fiecare dintre cei doi, propune o variantă care dacă va fi acceptată reciproc are şansele să-i menţină pe cei doi împreună. Tocmai de aceea, uneori tind să cred că dragostea este un fenomen care se dezvoltă şi pe măsură ce aşteptările tale interioare sunt întrunite. În funcţie de cum sunt ierarhizate aşteptările în minte, aşa ţi se şi activează emoţiile.
Bărbatul care are conştiinţă poate deveni complex abia în jurul vârstei de treizeci de ani. Până atunci, deşi poate fi matur, nu are cum să aibă o cuprindere care să-i ofere răspunsuri asupra propriilor trăiri. Şi aşa este dificil să îşi ofere prea multe răspunsuri cu privire la anumite stări pe care le traversează. Astfel, dacă aş fi fată, nu m-aş grăbi să judec sau să pun într-un şablon un bărbat care are îndoieli. Există o tendinţă a reprezentantelor sexului frumos de a generaliza sau a transfera la rubrica nehotărâţi pe toţi aceia care le spun că au îndoieli asupra fericirii în cuplu etc. Eu cred că aici se şi păcălesc multe, pentru că superficialul nu are îndoieli, evident că nici şmecherul nu le arată acestora că ar avea îndoieli, caz în care, de multe ori, fetele noastre se grăbesc să interpreteze o atitudine încărcată de declaraţii hotărâte drept o situaţie preferabilă. Asta bineînţeles după ce trec prin filtrul exigenţelor atitudinea nonverbală, consecvenţa spuselor şi soliditatea principiilor celui pe care vor să-l ia de bărbat. Desigur, în cazul celor cu o anumită inteligenţă şi cu anumite experienţe de viaţă. Cu toate acestea, şi ele se pot păcăli.
Presupun că mulţi bărbaţi aflaţi în jurul vârstei de treizeci de ani au stări sufleteşti proaste mai des decât o aveau înainte de treizeci. De ce se întâmplă acest lucru? Ce se petrece în mintea şi sufletul bărbatului?
În sufletul multor bărbaţi stau ascunse frici şi suferinţe, toate generate de gândurile specifice unei vârste. În confruntarea cu generalizarea, cei care trec singuri pragul vârstei de treizeci de ani duc de cele mai multe ori o bătălie injustă. Generalizarea are la îndemână presupuneri ca nişte săbii ascuţite, exemple negative şi neîncredere urât mirositoare. În schimb, vârsta de treizeci de ani este frumoasă şi gingaşă, sensibilă şi timidă. Întrebările ei sunt justificate, precum justificate sunt şi fricile ei. Este în mod clar o vârstă a precauţiei, în care sentimentul că aventurile sau deciziile greşite trebuie să se sfârşească sau că singurătatea va fi infinită pun o presiune mare pe suflet. Peste toate, sentimentul că e vârsta care trece cel mai repede şi n-ar fi exclus să fie chiar aşa, adânceşte şi mai mult întrebarea: este bun sau rău drumul pe care mă aflu?
Ce cred eu că ar trebui să ştie fetele despre bărbaţii aflaţi în preajma vârstei de treizeci de ani, care încă nu s-au decis şi care au conştiinţă şi nu au o reputaţie proastă, este faptul că aşa cum multe dinte ele au nevoie de „luna de pe cer” de la bărbatul vieţii lor, ei au nevoie de un singur lucru: sentimentul că-şi vor aparţine şi după ce vor alege să pornească pe un drum în doi şi mai ales ca cele din viaţa lor să nu considere că silueta lor este singurul antidot împotriva singurătăţii.
Bucureşti, 14 iunie 2012
