Flaviu George Predescu
În eșalonul doi afectiv există o categorie de oameni care sunt amanți fideli. Este vorba despre femei și bărbați deopotrivă, copiii celor din generația industrializării (despre care am scris în eseul „O nouă generație afectivă”). Sunt sigur că dacă ar fi să folosim un eșantion format dintr-un număr de amanți fideli autodeclarați, spre exemplu cu un grup experimental care au părinți ce s-au manifestat activ-afectiv în anii comunismului, am putea ajunge la o concluzie interesantă.
O parte din tinerii care au eșuat în încercări maritale s-au reorganizat emoțional și au devenit amanți. În primă fază nu și-au conștientizat statutul, li s-a părut o necesitate sau a devenit kinky să aibă o relație cu cineva căsătorit. Erau amestecate laolaltă nevoia de sex, contextul, dezorganizarea afectivă, ideea de nou, dorința de experiență. Acești viitori amanți fideli nu au dobândit această titulatură la prima aventură de după căsnicie. Pe de-o parte sentimentul de regret al anilor irosiți (cum că ar fi putut gusta mai mult din viață, dar „au stat” fideli), precum și pornirea conservatoare moștenită din modelul familial s-au constituit în factori pentru formarea categoriei numită „amanți fideli”. Termenul extins este de „amanți aproape fideli”, pentru că mai sunt situații în care alternativa este folosită ca monedă de negociere, uneori ca o supapă a stimei de sine.
Amanții fideli vor o marjă de siguranță. Asocierea faptului că au fost nefericiți ca făcând parte într-un legământ pe care l-au respectat, îi determină să fugă de o anumită nouă asumare. O nouă asumare ar fi asociată unei posibile nefericiri, în ceea ce îi privește. Mai simplu spus – nu mai vor o nouă asumare pentru că nu mai vor o nouă posibilă nefericire. Ei știu bine că responsabilitatea are două tăișuri foarte ascuțite.
Nedesprinderea de responsabilitate la timpul potrivit aș spune că este unul dintre momentele „cheie” în care se îmbolnăvesc oamenii care pun suflet. Lipsa luării deciziei când trebuie poate îmbolnăvi un om. („Fii bărbat, ia decizii” mi-a spus într-un moment important de viață un om drag. Nu mi-a spus și ce decizii. Am luat, ca și cum m-aș fi aruncat în gol, într-o apă a cărei adâncime n-o cunoșteam ).
A nu avea curaj să iei decizii înseamnă să prelungești, mințindu-te, ceva ce nu îți place. Relația dintre indecizie și răbdare este de studiat. Lupta pe care o vei duce cu impunerea propriei minciuni, împotriva ta, va evolua în funcție de vârstă și experiențe. De unde apare sentimentul că trebuie să iei o decizie dacă nu din ceva care nu funcționează și care te pune pe gânduri? Dar cel al amânării, dacă nu dintr-o teamă de necunoscut și din responsabilitate?
Amanții fideli au un anumit tip de eroism în comportamentul lor. Ei pierd momentele formale, convențiile sociale – sărbători, fie că este vorba de Paște, Crăciun sau Revelion, zile de naștere sau onomastice, în care stau departe de iubiții lor căsătoriți – rabdă, amână sau speră.
De multe ori le este greu să își imagineze că nu este suficient să oferi fidelitate pentru a o și primi, așa cum greu le este să o pretindă, având în vedere că știu bine ce înseamnă o convenție, au trăit-o. Cei mai maturi în gândire dintre ei nu se iluzionează și merg înainte, sperând sau amânând din nou. Mai amuzante sunt situațiile când, după o ghiftuire în familie, amanții-căsătoriți le cer amanților-fideli dovezi de fidelitate.
Viața merge înainte. Emoțiile își urmează cursul și intercalările conjuncturale devin frici pentru unii și speranțe pentru ceilalți.
Sentimentul de fidelitate are la rândul său două tăișuri interpretabile. Ce este fidelitatea? Este obligație sau este sentiment pur și simplu?
(11.04. 2015)
