Tată!

Am fost la părinți, la Rădești, locul de baștină al mamei, unde ai mei s-au retras de vreo 5 ani. Fiind vacanța copiilor, trebuia să fim creativi și să ne mișcăm. Mai ales că și unii, și ceilalți își doreau mult. Vlăduț chiar și-a pus o dorință de toamnă, inspirat de ursulețul Padington, să meargă la bunici. Și puff, dorința s-a împlinit! Cred că și Miruna avea aceeași aspirație, așa că lucrurile au fost simple.

Ei bine, ajunși acolo, în prima zi, eu cu Vladi ne-am jucat în grădină și am scos morcovii care i-au scăpat lui Titel, bunicul lui și tatăl meu. A fost mai interesant decât mă așteptam, pentru că Vlad nu mai făcuse asta, iar eu nu mă așteptam să fie atât de atras. Pe unii i-a scos cu mâna, pământul fiind moale, iar pe alții i-am scos eu cu hârlețul, iar el spărgea brazda cu o unealtă mai mică sau cu mâinile și avea parte și de surprize. Ba era unul, ba erau trei sau câte o râmă roșie care se răsucea și se retrăgea, spre amuzamentul lui.

La un moment dat, am plecat puțin din grădină, sub promisiunea că mă întorc repede, să îl întreb pe tatăl meu ceva. El era în prima curte, cea de lângă casă, eu în cea a găinilor, vecină cu grădina. Și l-am strigat: Tată, tată! S-a întors și l-am întrebat ceva. N-am sesizat că în spatele meu, dar din ușa grădinii, de la o distanță aproape egală cu cea dintre mine și tatăl meu, mă striga Vlăduț folosind același apelativ. Mi s-a părut fascinant, căci s-a creat ca un lanț fonetic dinspre grădină spre casă, un șir monocord și afectiv. M-am simțit cel mai bogat om din lume, prins la mijlocul acestui sunet care lega trei inimi. Și tatăl meu s-a întors și mi-a răspuns, apoi eu m-am întors și i-am răspuns fiului meu.

București, 30 octombrie 2025