Flaviu George PredescuUna dintre cele mai mari probele de comunicare, dintre oameni, este cauzată de lipsa unei instituții a recunoștinței. Uităm prea repede binele pe care ni-l fac cei din jur. A fi recunoscător nu este totuna cu a fi îndatorat. Din păcate, multora li se întâmplă să creadă că dacă cineva le-a făcut un bine, fie acel lucru s-a petrecut ca o faptă de destin și că oricum li s-ar fi întâmplat, dar prin intermediul altcuiva, fie nici măcar nu își pun problema recunoștinței. Unii spun că ei trăiesc recunoștința, dar nu o exprimă. Bine ar fi să fie așa, dar nearătată binefăcătorului nici măcar o dată, își pierde din valoare.
Cred că recunoștința se cultivă în familia de origine. Mama și tatăl meu, Flavia și Constantin Predescu, ambii părinți, mi-au cultivat recunoștința față de oameni care au contribuit la formarea mea. Să vă dau un exemplu. Un om m-a ajutat să înțeleg mai repede și mai bine lumea în care trăiesc. Totodată m-a și ajutat material, iar mama mea a spus: acest om te-a ajutat mai mult decât te-au ajutat mama și tatăl tău, să nu uiți asta. Și am înțeles perfect la ce se refera, la faptul că, în mod concret, a recupera anumite decalaje educaționale sau a fi beneficiarul unui bust motivațional, datorită bunăvoinței unui „străin” , care nu avea nicio obligație, poate însemna foarte mult. Tocmai de aceea, vorba mamei mi-a rămas întipărită în memorie și îi dau dreptate.
A nu-i uita pe cei care ne-au ajutat este un lucru care ar trebui să fie ceva obișnuit, dar este, din păcate, o excepție. Vorba „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită” înglobează psihologia unui recul inexplicabil: atunci când faci un bine, nu musai să te aștepți la ceva rău din partea celui pe care l-ai ajutat, dar să iei în calcul că gestul respectiv s-ar putea întoarce împotriva ta.
Sunt dese situațiile în care cei ajutați au reproșat ulterior binefăcătorului evenimentele care au urmat după acel ajutor. Sau a mai apărut întrebarea: așa și? Și ce dacă m-a ajutat? Nu eram și eu capabil să fac singur cele pe care am urmat să le fac dacă eram plasat în contextul în care este el?
Sau, dacă a fost vorba de un loc de muncă, ajutatul întreabă: și ce, a lucrat el în locul meu? Ori nu este vorba despre asta, ci despre o formă de obligație morală a ta față de persoana respectivă, ceva ca un gând bun, că dintre cei care au trecut cu indiferență pe lângă tine în viața asta, mai ales în momente grele, el a fost cel care a căutat soluții să te scoată la liman. Știu, vei spune că Dumnezeu lucrează prin oameni, dacă ai credință, dar oamenii aceia prin care lucrează Dumnezeu nu sunt nelimitați și nici nu se găsesc pe toate gardurile. Și ce să fac acum, să-i amintesc zilnic că ce recunoscător sunt că m-a ajutat? Nu, nu este vorba despre asta, ci despre dragoste și poate un feedback temporal: bă, mersi că atunci ai fost disponibil și ai făcut tot posibilul să găsesc drumul în contextul de atunci, când altora nu le păsa tu dădeai telefoane și îmi arătai cv-ul meu altora, iar mie îmi chiorăiau mațele de foame sau aveam aritmie de stres, luptai ca mie să-mi fie mai bine.
Eu zic că ar conta pentru unul care face bine să primească niște recunoștință, dacă nu verbală, măcar atitudinală pentru gestul făcut. Nimeni nu-ți cere ție cel ajutat să faci la fel, să preiei modelul, căci a ajuta este o trăsătură de caracter, nu un reflex, dar măcar arată-ți prețuirea ca o formă de gimnastică a memoriei și mențineți viu respectul față de respectivul.
Cred că o genuflexiune de recunoștință ți-ar prelungi viața spirituală.
București, 10 octombrie 2025
