Flaviu George Predescu
Am făcut ieri greșeala să încerc să mănânc un sandvici în timp ce traversam Cișmigiul. Doamne, apără și păzește. Șiruri de porumbei semănând cu oameni pitici și legați cu mâinile la spate mă urmăreau în grabă, unii chiar îmi tăiau calea, pe diagonală, așteptând să renunț la mâncare.
Așa erau obișnuiți, săracii. Sunt ființe nevinovate, săracele, nu sunt ei de vină, bieții. Așa gândește omul „democratic” despre ființele acestei planete. Unele sunt „săracele”, „bietele”, „nevinovatele”, iar cele bune de mâncat: porcul, găina, curcanul, iepurele, mielul, vițelul, ori de vânat: căprioara, fazanul sunt caracterizate… în sânge, mai bine făcute sau trofee, după preferință. Așa că să mă scutești, măi, omule, de felul tău de-a gândi și de a evalua lucrurile. Nu sunt vegetarian. Și nici porumbeii nu sunt răi de mâncat, dar am auzit că se mănâncă de pui, altfel sunt ațoși. Ei trebuie să fie fragezi și procedura de-ai aduce în „stare de mâncare” este prin frângerea gâtului.
Nu sunt vegetarian. Așa că încercam să înfulec șunca și cașcavalul ascunse într-o scobitură de cocă, pășind pe excremente de porumbel de care se lipiseră pene. Acesta era Cișmigiul. Iar în preajma mea, „pinguinii” , „pigeonii”, de care eram atât de atașat în copilărire și pe care îi creșteam cu atâta dragoste și speranță. Sincer să vă spun cu aceia n-am nimic. Cu cei crescuți pentru zbor, ca pasiune. Nici cu aceștia din parcuri n-aș avea dacă nu ar fi atât de mulți și dacă nu ar face un așa dezastru ecologic și estetic.
Existența lor marginalizează însăși rolul unui parc, acela de a fi spațiu de recreere. Locurile de joacă pentru copii sunt pline de caca de porumbel, iar copiii se joacă, n-au de ales, urcă și coboară pe scări murdărite, se învârt pe roți „pictate” în culori proaspete și aleargă pe covorul pestilențial.
Dacă spui ceva, ești rău, lipsit de iubire, insensibil. În timp ce înfulecă din alte animale procesate, oamenii miloși aruncă pungi de mei, firimituri nesfârșite, chiar pâini întregi am văzut, bietelor zburătoare, influențați de feedbackul imediat și de iluzia domesticirii sau a prieteniei.
Nu știu ce resorturi psihologice stau în spatele acestei „nevoi de a oferi” , dar știu că și indiferența autorităților joacă un rol în acest haos.
A devenit Bucureștiul o crescătorie de porumbei? Aceasta este întrebarea. Sau poate că Bucureștiul este un oraș al porumbeilor printre care mai trăiesc și oameni?
București, 30 septembrie 2025
