Flaviu George Predescu
Ianis Hagi va mai greși. Poate va fi chiar hilar în unele situații, în altele de-a dreptul enervant. Dar nu poate nimeni să-i ia darul ce i-a fost dăruit de soartă și de munca asiduă pentru a reuși în acest sport numit fotbal, care seamănă izbitor cu politica.
Acum te pupă toată lumea, acum te înjură toți, uitând atât de natural toate lucrurile bune pe care le-ai făcut.
În ochii unor dătători de simbol „râs” de profesie, care simbol ascunde un amestec de durere sufletească și prostie, dacă îl folosești când nu trebuie sau din principiu, la lucruri serioase, Ianis era de râs. Că e prost, că e slab, că e fiul lui taică-su. Că nu va fi niciodată, că hi hi hi și ha ha ha…
El a și mărturisit într-un interviu: „eu de mic am fost învățat să îmi iau hate (ură), pentru că mă chema cum mă chema și…”.
Stai liniștit, Ianise, că și noi tot de mici am fost obișnuiți să ne luăm hate, dar nu suntem atât de expuși public ca tine.
Așa e poporul nostru, are mulți oameni care, zdrobiți generațional de o lipsă crasă a stimei de sine, propagă în societate o grămadă de ură.
Pe șosele, în săli de clasă, la locuri de muncă, pe rețele sociale și în propriile case, exersează zilnic, mai pe față sau tacit, împroșcatul cu ură. Deși totul se întoarce la ei, tot nu învață nimic din asta. Problema e la alții, numai la ei, nu.
Așa că spațiul public, mai ales virtual, e dominat de acești indivizi „anonimizați” și, deci, iresponsabili, agresivi și solidari mutual în prostia și în răutatea lor.
Că Ianis e prost, că Ianis n-are echipă, că Ianis orice… nimic de bine, mereu numai de rău, o vorbă bună nu au spus despre el vreodată, aceștia care-l înjură. Și atunci ai fi putut pune un preț pe judecata lor părtinitoare.
De fapt, asta este una dintre problemele țării noastre. Nu atât că are imbecili vocali și agresivi, ci că oamenii cu bun-simț tac, întorc spatele, nu reacționează, nu se bagă, „nu e treaba lor”, „n-au observat”, fără să își dea seama că, astfel, lasă vocea publică și reacția socială în mâinile unor indivizi răi, stupizi și răniți deopotrivă.
Iar în acest climat social vor trebui să își crească copiii.
Felicitări tuturor oamenilor care, într-un fel sau altul, au și reacții sociale și care își dau seama că bunăstarea propriului cămin începe în afara intimității acestuia și că nu va putea fi niciodată un climat bun, într-o casă particulară, dacă acea casă va fi imersată la nesfârșit într-o societate bolnavă de ură și de nepăsare.
În ultimele două meciuri, din trei goluri câte a înscris România, Ianis Hagi, fiul lui Gheorghe și al Marilenei, a dat unul și centrările pentru celelalte. Evident că „haterii” de profesie abia așteptă să spună că totul a fost o întâmplare, la prima greșeală. Ura lor nu va rămâne tăcută pentru multă vreme. Deși nu e prima dată când prestațiile individuale ale lui Ianis salvează echipa.
Păcat, domnule Mircea Lucescu, pentru luarea acestor decizii de schimbare atât de târziu, cum bine ați recunoscut.
Asta era și ideea, atunci când ați venit, să schimbați ceva. Dar niște schimbări pe termen lung, nu să preluați cu copy/paste formula de start a predecesorului.
Da, la fotbal și la politică ne pricepem toți, pentru că ele seamănă izbitor în dinamica lor și în accesul pe care ne iluzionăm că îl avem spre ele. Doar că unii ne pricepem mai mult și alții mai puțin, la ambele sau la una dintre ele.
De exemplu, pe tot parcursul meciului de aseară, mi-am mângâiat și privit cicatricile de pe picioare, rezultate din visele copilăriei, când jucând pentru echipa CSS Cugir, într-un meci la Aiud, în 1994, unii mi-au spart apărătoarele și m-au umplut de sânge.
Țin minte fața antrenorului care s-a strâmbat de imaginea pe care o vedea. Voia să mă înlocuiască, eu nu voiam să ies, dar nu se mai putea. Sângele curgea șiroaie, pătase jambierele, iarba.
Așa fuseseră învățați niște copii naivi, că adversarul trebuie rupt, omorât.
Unii antrenori (!!!) așa considerau că trebuie să-și învețe elevii, în fragezii ani de juniorat, că sportul înseamnă intimidare, ură, durere și competitivitate, și nu că înseamnă înainte de toate joc, apoi sănătate psihică, fizică și cooperare.
Felicitări tuturor tricolorilor, fără de care Ianis nu putea face nimic, dar felicitări mai ales lui Ianis, care face față unei presiuni uriașe, pentru reziliența psihică și pentru bunul-simț pe care nu doar că îl are, ci și răspândește acest mod de a gândi în jurul său, iar asta îmbunătățește atmosfera în tot lotul de jucători. Merită să fie căpitan.
E un profesionist desăvârșit care, prin antrenamente și sacrificiu, va căuta ce caută orice mare sportiv, artist, antreprenor, manager etc.: constanța în performanță. Acesta este sensul oricărei pasiuni.
(foto preluată de pe Pexels)
