Flaviu George PredescuAlex Ștefănescu (1947-2024) pe care Daniel Cristea-Enache (n. 1974) l-a numit, pe bună dreptate „Cel mai iubit dintre critici”, determinându-l pe Nicolae Manolescu (1939-2024) să nu-i publice necrologul despre A.Ș. în România literară, în februarie 2024, s-a supărat cândva și pe mine.
Se făcea că în pandemie, în primăvara-vara lui 2020, o tânără profesoară de limba română a fost chemată la TVR să vorbească despre unele dintre poeziile lui Eminescu. Și dl Ștefănescu, care se considera (singura, în mintea domniei sale) autoritate în materie, a insultat-o public pe biata femeie. Tocmai el, mereu galant cu reprezentantele sexului frumos.
Acest lucru m-a făcut să-i răspund în cadrul unui comentariu pe pagina sa de Facebook, similar celui pe care Fluierașul fermecat îl spune oamenilor din orașul Hamelin: „Sunteți răi și netrebnici și desigur e păcat, căci copiii de la voi n-au nimica de-nvățat!”. A se adapta la singular. M-am luat de omul Alex Ștefănescu, în contextul dat. Nu de tot omul și cu atât mai puțin de opera lui. M-am luat de fapta lui, dar l-am și apostrofat scriindu-i că este abuziv și infatuat, ceva de genul. Acest lucru l-a determinat, tras de mânecă de cineva, sunt 100% sigur, să apeleze la sprijinul lui Daniel Cristea-Enache, pe atunci director de comunicare la Uniunea Scriitorilor din România.
Îi scrisese un e-mail din care reieșea că abia cu ocazia acelui comentariu a aflat că eu lucrez la Luceafărul de dimineață. (Deși el era redactor-șef al acelei publicații, atenție!) Asta arată cât de mult era dl Alex implicat în viața revistei. Eu nu l-am văzut vreodată la vreo ședință a Luceafărului de dimineață. L-am cunoscut în biroul lui Nicolae Manolescu, unde ne-am întâlnit de câteva ori. Mi-a rămas în minte că într-o vară a venit să-i aducă cireșe. Era curtenitor, jovial, dar în interiorul său era muncit de multe dureri. Nu doar fizice. Așa l-am perceput.
În fine, Daniel m-a abordat foarte diplomatic și eu i-am spus că-mi voi șterge comentariul. Dar nu cred că am fost singurul care, în acel context, l-am criticat pe Alex Ștefănescu. Înțelept, Daniel nu a văzut critica la adresa unuia din prietenii și colegii săi, cât gestul meu de revoltă pentru respectiva insultă. A catalogat atitudinea mea drept „cavalerească” și totul s-a încheiat acolo.
Asta nu m-a împiedicat să recunosc meritele literare și stilistice ale lui Alex Ștefănescu. Avea o fermecătoare capacitate de autodezvăluire. Când citeam România literară, imediat după scrierile lui Nicolae Manolescu, citeam cronicile „celui mai iubit dintre critici”. În schimb, când îi citeam comentariile sau atitudinile politice intram în depresie. Exagera meritele celor pe care-i simpatiza și îi denigra pe cei cu opinii politice diferite, fără gram de remușcare.
Este interesant cum își încheia Alex Ștefănescu e-mailul către Daniel, citez din memorie: „înțeleg să se ia de opera mea, dar nu de caracterul meu”. Asta arată că era un om sensibil, dar nu prea empatic. Altfel, sensibilitatea lui ar fi lucrat și în favoarea tinerei profesoare pe care o tratase extrem de dur.
La apariția cărții de convorbiri cu Alex Ștefănescu, de Daniel Cristea-Enache, am fost printre primii care au scris o cronică despre ea („Cei doi Alex Ștefănescu”, Luceafărul de dimineață, februarie 2025) și cred că a fost singura evocare a acestuia în numărul publicat chiar la un an de la dispariția „celui mai iubit dintre critici”.
De undeva dintr-o altă dimensiune, sunt sigur că Alex Ștefănescu a învățat lecția valabilă pentru noi toți, aceea că, într-o medie, lumea nu te va trata nici mai bine, nici mai rău decât o tratezi, ci exact la fel.
București, 6 octombrie 2025
