Tomberonul lui Adi și alte peripeții

Prin ochii lui tăticuț (7)

Tomberonul lui Adi a fost personajul săptămânii care tocmai s-a scurs. Acest tomberon are ceva magic, nu în el, ci în jurul său, altfel nu se explică dragostea lui Vlad pentru obiectul deja vechi pe care l-a „înfiat” și pe care, pentru a se asigura că nu-l mai pierde, l-a tranzacționat dând la schimb un tomberon nou. Într-o zi era să-l bage și în casă, profitând de un moment de neatenție, cum se spune în limbajul știrilor.

Am fost la Therme din nou. Un moment amuzant s-a petrecut în piscina de afară, când a început simfonia bulelor, iar lui Vladi i s-a ridicat bluza de neopren, fapt care l-a amuzat teribil. Măi, unde îți sunt dințișorii? îmi venea să-l întreb.

Sâmbătă am fost din nou la cursuri de teatru, apoi am ocolit Carrefour-ul, așa cum ne-am propus în proiectul „Mai puține cumpărături în weekend!”

Ei bine, după-amiaza ne-am dus în parcul Național, la o întâlnire cu nașii și nășicii. O bună perioadă de timp am fost indus în eroare de percepția Roxanei care credea că vom merge în Parcul Circului și îmi argumenta că va trebui să mergem cu metroul și să coborâm la stația Muncii. Măi să fie, mă întrebam, dar când au mărit ăștia Parcul Circului? O fi fost un proiect cu PNRR? Cum, Dumnezeu, parcul acesta, învecinat cu Ștefan cel Mare pe-o parte și cu Bd. Tei pe cealaltă, să se întindă atât de mult, încât să trecem de Obor și să coborâm tocmai în buza Bulevardului Basarabia. Până la urmă m-am luminat. Era vorba despre Parcul Național, din sectorul 2, nu foarte de parte de arena omonimă.

A fost amuzant. Oricum, cea mai importantă a fost expunerea la o călătorie cu mijloace de transport, destul de lungă, încât Miruna s-a plictisit tocmai pe când să ajungem. Itinerarul a fost așa: pe jos de acasă până la stația Orșova, 20 minute, raportându-ne la ritmul de mers al copiilor. De la Orșova la Crângași, două stații de tramvai. De la metrou Crângași până la Muncii încă vreo câteva stații bune de metrou: Basarab, Gara de Nord, Victoriei, Ștefan cel Mare, Obor, Muncii, iar de acolo pe jos, pe Bd. Basarabia până în parc, la restaurant prima dată, încă vreo 20 de minute.

Vineri, doar eu cu Roxana am fost la o petrecere, așa că cei mici au fost preluați de bunici și au petrecut timp împreună. Asta nu i-a împiedicat dimineața, că tot era sâmbătă, să se trezească la prima oră. Mulțumim… dacă era în timpul săptămânii, se făcea 8.30 și nici nu v-ați fi clintit din pat. 😊 Detalii…

Parcul Național arată bine, dar ar putea arăta și mai bine, în schimb, restaurantul la care ne așteptau nașii și nășicii, pe care nu-i mai văzusem tare de mult, a fost chiar o surpriză plăcută. Alex mi-a spus că este în custodia celor de la Berăria H, ceea ce explică acest concept modern. Clientelă… câtă vrei. Am avut și o anumită reducere sau vouchere, că tot se poartă în vremurile noastre. Deși m-am dus cu o stare destul de indispusă, din punctul de vedere al sănătății, pe parcurs mi-am revenit și chiar mi-am recăpătat apetitul pentru toate cele. Dar, recunosc, i-am tot dat cu apă minerală și cu Pepsi zero și mi-am revenit.

Vlad și Miruna și-au luat mama și au alergat pe colinele de lângă restaurant, decretând că se află la Cugir, orașul patern cu ale sale dealuri. Iată, ai spune că cei mici nu știu să facă analogii geografice…

După seara frumoasă petrecută împreună, am luat Tramvaiul 1, pentru că Miru nu a mai vrut cu metroul și am coborât la Basarab, chiar sus, pe pod. După multe stații traversate, în care mezina familiei și-a pierdut din nou răbdarea, am coborât pe scări, deși mergeau scările rulante, și am fugit să prindem 178-ul, care ne-a dus până la Pod Ciurel, unde tăticuț a descoperit o scurtătură. Așa că am traversat un nou „Cugir”, dealul de la poalele reprezentanței Ford. Într-un final, iată-ne acasă, unde joaca a continuat în curte… la ceas de seară.

Și… iată-ne, duminică. Am ajuns la Biserica Domnița Bălașa, unde eu cu Vlad am stat cât am stat. Preotul m-a binecuvântat cu un gest, dar am văzut că nu face asta și cu băiatul. Când m-am uitat, copilul nostru făcea gesturi de negare din deget (similare cu cele pe care le face Mimi atunci când nu vrea să-l lase să facă ceva) și părintele a înțeles că acesta îl avertizează să nu îl atingă pe creștet. Vlad, însă, transmitea că nu vrea în altar. Am lăsat-o așa cum a căzut, apoi, după un timp, l-am dus și pe el în parcul cu locuri de joacă, din spatele Curții de Apel, unde s-a alăturat Mirunei și Roxanei. Eu m-am întors la slujbă, iar după un timp, când am revenit la ei, Roxana avea o față ce nu poate fi reprodusă. Se întunecase toată și ochii i se dădeau peste cap ca la jocurile de noroc, atunci când apeși pe butoane. Am presupus că n-a fost ușor și mi-a povestit că „amândoi voiau același lucru” – poate cea mai greu de gestionat situație, valabilă și în relațiile internaționale, nu doar în creșterea copiilor.

Drept care, hai la Plaza România, că tot a fost cu România weekendul acesta. Am mâncat și nu prea, adică ei. Eu eram cam flămând și cum sunt un client loial Mesopotamia, mi-am găsit locul. Pentru că Roxana și Miru au coborât la Pepco, să ia nu mai știu ce, eu cu Vladimir (na, că i-am zis și cum îi place) am rămas să terminăm de mâncat, cu garnitură de proteste din partea lui, pentru că împărțeam o farfurie mare.

Într-un final, am coborât și noi, iar acolo au dat peste mașinuțele cu fise. O fetiță ai cărei părinți nici măcar nu se uitau la ea, dar nici la altcineva (respectivii păreau că privesc undeva în gol sau, iertată îmi fie comparația, că sunt nevăzători) a venit și se urca în mașinile în care se urcau copiii. Nu numai ai noștri, ci orice alt copil, fapt care m-a iritat pe moment. Locul era mic, doar pentru un copil, așa că V & M coborau când vedeau că urcă ea și începe să-i călărească. Băi, frate, dar „ăia doi” nici nu vedeau, nici nu schițau un minim gest, semănau cu mâțele alea două, monosilabice, din reel-urile de pe internet, cărora li se atribuie diverse scenete. El semăna și cu Johnny Deep, dar mai caricaturizat, iar ea părea o ucraineană, blondă și slabă. Doar părea, căci neauzind ce-și spun, așa lenți ori storși, mi-am făcut tot felul de scenarii în minte. Și a venit concluzia doamnei drd. în psihologie și științele educației, văzând că m-am tensionat: „Fetița normal că e în căutare de atenție, nimeni nu se uită la ea, nici măcar de la distanță!” Și iar am conchis în gândul meu: „De ce mai faceți, măi oameni, copii? Dacă după aceea numiți asta cea mai mare problemă a vieții voastre? Și, mai rău, nici nu-i mai băgați în seamă.”