Simpatia ca sistem

Un fenomen care a acaparat percepția asupra literaturii este să scriem unii despre alții și să ne citim pe noi înșine. Acest fenomen se întâmplă atât la vârful, cât și la coada literaturii, nu doar la coadă, cum le place celor de la vârf să scrie adesea, bătând subțire din buzele peniței.

Marele psiholog Mielu Zlate scria chiar în prefața unui manual de psihologie că simpatia stă la baza tuturor relațiilor interumane. Așa o fi, nu zic nu, dar ciudate sunt căile psihologiei umane atunci când simpatia devine sistem. Unele reviste culturale au fost ocupate, întocmai cum soldații unei țări ocupă o altă țară. Niște oameni aparent obișnuiți stau acolo și pretind că tot ce au găsit este al lor. Acel alb al paginii, pe care-l mâzgălesc cu aceleași meta păreri irelevante social. În orice caz, totul e despre ei, ei, ei și iarăși ei. Mă rog, nu știu dacă ei vor musai ca ceilalți să știe despre ei sau doar vor să spună ce au de spus. Este o nevoie în cazul unora.

Acest sindrom al simțului de proprietate asupra a ceea ce aparține statului român, fie că este vorba despre resurse, funcții, șosele, terenuri, păduri, pagini de revistă etc., este un fenomen general, care prin repetitivitate a devenit obicei și se răsfrânge în absolut toate sferele unde e ceva public.

Poate există o teamă în scriitorul român, aceea de a nu fi uitat. Și atunci, dacă se ocupă cu scrisul, publică de nebun, trage sfori, vrea și pentru el, vrea și pentru cel mai aproapele lui. Vrea să facă în așa fel încât să nu treacă o săptămână cumva și iubitorii de literatură să-i dea uitării. O altă formă de truc este mai puțin lipsită de sentimente și ține de influență și de tot ce derivă de ea. Noi ne-am obișnuit cu ideea că numai politicienii pot face trafic de influență. Nu-i chiar așa.

Mai rău decât să cazi în ridicol sau de a exercita injust influență este să contribui la înrădăcinarea unui model al abuzului de putere. Și în literatură, cei nebăgați în seamă sau care sunt mereu ignorați sau superficial analizați se îndepărtează de acest cerc al „înțelepților”, care au pus laba pe tot.

Tinerii, cei care îndrăznesc să mai deschidă câte o revistă literară (mi-e frică de cifre și procente) iau drept prototip aceleași fizionomii suficiente. Ne îndreptăm spre atrofierea simțului realității, tocmai pentru că aceștia care au pus mânuța pe tot nu mai duc nicio luptă pentru atingerea obiectivelor.