Pe contrasensul toboganului și al istoriei

Prin ochii lui tăticuț (11)

Nici să vreau nu pot face parte din tagma pesimiștilor. Vreau să văd partea plină a paharului și mă bucur când aud că se repară sau se refac total căi ferate, șosele, poduri, aeroporturi. Să recunoaștem, am fi putut fi într-un context mai nefericit. Uitați-vă la unii dintre vecinii noștri. Reflexul unora este de a generaliza și de-a vorbi fără o documentare prealabilă, vehiculând ideea fiind că la noi nu s-ar fi putut, totuși, întâmpla. Situația României de astăzi este însă rodul tuturor succesiunilor de oameni politici, de la înființarea statului și până în zilele noastre. Poporul a fost cel care i-a emanat. Așa cum a fost el, cu bunele și relele sale, cu contexte, cu alianțe sau decizii mai mult sau mai puțin inspirate ale reprezentanților populari, politicienii. Literatura surprinde istoria noastră exact cum a fost ea. Romanele lui Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Radu Tudoran, Petru Popescu, Dumitru Popescu, Breban, Buzura, Gabriel Chifu, altora și chiar și ale mele, de ce nu, surprind realitatea românească, evoluția psihologică a poporului român și multe alte aspecte cât se poate de adevărate în filonul lor, dar una literaturizată.

De ce nu suntem în situația Ucrainei? Citește romane românești, multe dintre ele surprinse în Lista Canonică rezultată din opiniile unor reputați critici, cu ocazia Centenarului. În schimb, sunt sigur că putem desluși multe aspecte psihologice ale relației dintre Ucraina și Rusia citind literatură ucraineană și rusă.

Îmi propusesem să scriu despre locurile de joacă din parcuri, unde sunt destui copii care, prin nesupraveghere și nonintervenție parentală, devin agresivi și nesimțiți. Ba chiar capătă un tupeu extraordinar, împingându-ți copilul de față cu tine și țipând la el, intimidându-l. Ei bine, de multe ori am vrut să intervin, dar Roxana mi-a făcut semn și mi-a explicat apoi că atâta timp cât nu este un pericol real, de agresiune, să nu mă bag. „Ei trebuie să vadă toate tipologiile și să învețe să se ferească”, mi-a spus ea cu îngăduință. Așa este, dar știți reel-urile alea în care o mâță lovește peste cap o altă mâță? Sublimarea și umorul ajută.

Un roșcovan în obraji, foarte sigur pe el, văzând-o pe Miruna în căsuța de la locul de joacă din Parcul Nicolae Iorga, de pe Calea Victoriei, a început să țipe să iasă afară că aia e casa lor. Miruna a fugit ca la un cutremur. O lungime de braț mi-a lipsit să înșfac mucosul și să-l catapultez până la părinții lui corporatiști în brațe, cu urme de șiret pe posterior. Din priviri, Roxana făcea terapie cu mine. Apoi, după un minut, Vlăduț voia să se dea pe un tobogan pe care alți doi mucoși urcau de jos în sus. Făceau semne agresive să nu coboare nimeni că urcă ei. Alunecau, dar insistau cu disperare să facă exact invers de cum se face. L-am luat verbal pe unul dintre ei de mânecă și l-am întrebat unde sunt părinții lui. Mi-a spus că acolo și a făcut un gest nepăsător cu mâna într-o direcție. I-am spus să se dea la o parte că altfel îl trimit direct la ei, încât le vor sări telefoanele pe asfalt. Nici că-i păsa. S-au ferit o clipă, a coborât băiatul, apoi și-au reluat icnind strădaniile de cârlani fără minte și fără supraveghere.