Lungul drum spre „am ales…”

Prin ochii lui tăticuț (2)

A doua săptămână la apartament a adus și primul drum cu mijloace de transport în comun spre grădiniță. Și nu așa, oricum, ci cu transfer de autobuz. Copiilor le-a plăcut foarte mult, iar Roxana s-a descurcat de minune. Mai mult, toți trei au pescuit simpatie de la unii călători.

Am fost să duc mașina la service, iar la schimb am primit un Chevrolet Spark, mai firav, care are probleme cu schimbătorul de viteze. O veste bună este și că Roxana este nevoită să conducă zilnic. Astfel, întrucât eu și cu ea a trebuit să mergem luni seara la un eveniment, Mimi și Tăiț au fost cei care i-au luat la grădiniță, dar au plecat fără cheile de la apartament. Până s-a întors Tăiț cu cheile, copiii și Mimi au stat în fața ușii, pe scaunele auto, pentru copii. Cred că a fost distractiv.

Întrucât scrierea jurnalieră nu cuprinde și ce s-a întâmplat de joia trecută până la începutul săptămânii următoare, pot spune că în week-end, Vlăduț s-a descurcat de minune la cursurile de teatru, iar după-amiaza au stat cu Mimi, pentru că eu și mama lor am fost în oraș, unde am plâns la show-ul lui Pavel Bartoș, de la Odeon, intitulat One man aproape show. Fac o paranteză și spun că monologul lui Bartoș este ambivalent, atât dramatic, cât și amuzant. Până la urmă reprezintă povestea de viață a unui om care a plecat de jos și care a luptat enorm. Cum ar putea fi? Dar este o poveste cu happy-end, ușor melodramatică la final. Noi, românii, avem însă nevoie de exemple pozitive și de modele de succes.

Să ne întoarcem la copii. Când am ajuns acasă i-am găsit dormind. Bine, am aflat asta de la Mimi, căci am sunat-o de la Izvor, înainte să luăm metroul. „Dorm!” s-a auzit o șoaptă. „Seriooos?”, am replicat. Roxana făcuse ochii cât cepele. Se uita cu îngrijorare. „Ce?” – „Dorm!”, și un zâmbet mare i s-a instalat pe chip. Nu vă gândiți la prostii, se bucura că va putea vedea a doua repriză. Juca Rapidul cu FCSB și 2 din 4 goluri le-am prins acasă. Dragostea pentru Rapid, în București, cuprinde, prin contagiune, și o parte din cartierul Militari, nu doar Giuleștii și Crîngașul. Așa că vecinii urlau: goool, goool, fapt care ne dădea emoții. Dacă se trezesc cei mici?

Duminica eu „am avut treabă”, cum se spune în Sud. Dacă spui asta, fără să dai amănunte, toată lumea face temenele. Dacă dai amănunte, te-a halit balena. Se vor găsi nenumărați care să te judece, care să încerce să-ți schimbe decizia, să te sfătuiască. Așa că „am o treabă!” blochează orice replică.

Cei mici au fost cu Roxana la locul de joacă, la mall. S-au întors cu autobuzul și cu baloane cu heliu. Dorm cu ele de-atunci. Într-o dimineață, Miruna era înfășurată în ața balonului, iar balonul ne indica semeț în ce loc se află copila, sub plapumă. La fel, în urmă cu câteva zile, când avea o brățară fosforescentă la mână și se luase curentul. Am găsit-o!

Marți și-au reluat drumul la grădiniță, dar cu Spark-ul și cu mami șoferiță. La întoarcere îi luam eu de la grădi. Ne-am distrat. Baloanele, deși cu heliu, au rămas piesele de rezistență. Seară de seară, copiii le cărau după ei, încununând căsuțe din fotolii răsturnate și scaune demontate, cu cearșafuri pe post de corturi.

În rest, tot ce s-a creat sub formă de reel-uri de pe Instagram, este izvorât din pure adevăruri. Când nu sunt obosiți, căci de acolo pleacă toate, părinții sunt niște oameni minunați. Cei care își conștientizează rolul fac eforturi să se corecteze, să nu mai repete greșeli, deși acest fapt este imposibil. Nu sunt puține situațiile în care ești plin de remușcări. Și te frustrezi când copilul vine acasă (cum a venit Vlad) și îți spune că un zvăpăiat de coleg, poate chiar partenerul lui principal de joacă, l-a mușcat. Ce sfat să-i dai? Oh, și câți ne mai mușcă în viață, ulterior… Dar nici nu poți lăsa asta să treacă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Seara, pentru a trage de timp, îi apucă foamea. Apoi vor să facă niște caca, apoi mai apare ceva. Și părintele (mama), tot mai obosit, își dă ochii peste cap și se întreabă dacă mai este și altceva decât îndeplinitor de cerințe.

Cu toate astea, săptămânile trec repede, acum e luni, acum e joi și apoi duminică și iarăși luni. Îi vezi cum cresc, cum se modifică, încep să nu le mai fie bune hăinuțele, abandonează jucării de care erau atașați, devin tot mai grei când îi ridici în brațe, să-i ții la piept sau să speli fundulețe, la chiuvetă.

Dintre toate acestea, îmi rămâne imaginea Mirunei care, la venirea Roxanei acasă, i-a îmbrățișat piciorul și, închizând ochii, și-a lipit obrazul de el, spunând:„mamiii, mamiii mea!” Înainte stătuseră cu mine, bănuiesc că nu am fost chiar așa groaznic. 😀

Dar mama lor petrece cel mai activ și frumos timp cu ei. Le gătește, le vorbește, colorează, modelează, le răspunde la întrebări, le face baie, îi usucă, le taie unghii, mănâncă împreună cu ei, doarme împreună cu ei, le pune desene, mediază conflicte, le aduce căpșuni și banane, îi duce la grădiniță, le descrie emoțiile, pentru a-i face să și le cunoască.

Dar cel mai greu lucru este și mai frumos – zilnic încercăm să trecem de la „trebuie să fac asta!” la „am ales să fac asta…”

14 martie 2024