La meci cu Ducu și la aprozar „să-mi schimb numele”

Prin ochii lui tăticuț (9)

Dragă cititorule, de la ultima pagină de jurnal și până astăzi, multe s-au întâmplat, încât m-am străduit să le rezum, să nu te plictisesc. Ultima sâmbătă a lunii aprilie a fost dedicată unei premiere, participarea lui Vlad la un meci de fotbal, în tribună. Nu că ar fi urmărit prea multe la televizor, dar poate a fost mai bine așa. Venirea lui Ducu la București, tocmai de la Cugir, însoțit de părinții săi Radu și Iulia, a determinat și acest eveniment inedit. Cu mai bine de zece ani în urmă, când nu reușeam să disting mai nimic prin ceața viitorului, dar speram, îmi imaginam că va veni o zi în care voi avea un băiețel și voi merge cu el la meciuri de rugby pe stadionul Arcul de Triumf. În anii care au urmat, viața mi-a dat mai mult de atât.

De ce mă gândeam tocmai la rugby, n-aș ști să spun. Erau pur și simplu gânduri. Ei bine, visul de reverie sau cu ochii deschiși, cum mai este numit, poate fi considerat un fel de hârtie a destinului. Faceți acest exercițiu și așterneți pe o foaie lucruri pe care doriți să le puneți în aplicare și o să vedeți că, în pofida unor inexactități nesemnificative, ele se vor înfăptui. Așa că, am ajuns să merg și cu fiul din viitorul anilor 2012-2013, pe stadion.

Radu, vechi prieten cugirean, încă de la începutul anilor 2000, m-a anunțat că va veni cu familia să vadă partida dintre FCSB și Farul Constanța, pentru a-i face un cadou băiețelului lor, Radu Ștefan (Ducu). Așa că am mers cu prietenii noștri într-o excursie tematică, pentru că Ducu nu mai fusese cu metroul, iar Vlad nu mai fusese pe un stadion. Am pornit de la stația Gorjului și am schimbat la Eroilor, apoi nu ne-am mai oprit până la Piața Muncii. Copiii erau deja emoționați, fiecare din motive diferite. Pentru câteva stații, Iulia chiar l-a ținut de mână pe Vlăduț, pentru a-i transmite o stare de siguranță. Și am coborât astfel la Piața Muncii, unde ne-am împrietenit cu alți microbiști care mergeau spre stadion, încât am străbătut la pas drumul spre Arena Națională, împrejmuită de Parcul Național, unde nu cu mult timp în urmă am fost cu nașii, episod relatat într-un jurnal anterior.

Cu cât ne apropiam de arenă, cu atât se simțea mai bine atmosfera de meci. Băiețeii au mâncat negrese și banane, noi am tras un fum, apoi ne-am avântat în templul fotbalului românesc, reunindu-ne la finalul partidei. La întoarcere aveam în plan și mijloace de transport, dar ne-am hotărât să luăm un Bolt, întrucât jandarmii închiseseră un drum pentru a putea evacua galeria echipei oaspete. Un fapt amuzant a fost că șoferul de Bolt era tobă de fotbal, pe parcursul călătoriei oferind tot felul de exemple cu nume de fotbaliști, meciuri și scoruri. Copiii erau încântați și participau la discuție depunând mărturie că au văzut și ei meciurile despre care se vorbea cu atâta pasiune.

La reuniunea de a doua zi, în jurul unui foc de grătar, Miruna a fost cam mofturoasă, dar băiețeii au exersat câteva pase și niște șuturi în poartă, la propriu.

Așa cum v-am spus, s-au întâmplat multe în ultimele zile. Am mai fost o dată la Therme, unde ne-am întâlnit și cu Raluca Oprean, vecină a mea de bloc, de la Cugir, din perioada 1981-2000. Era împreună cu soțul ei, tot cugirean. Raluca și Nicu trăiesc în București de două decenii și au doi copii adolescenți. Vlad și Miruna au fost mai timizi la început, dar nu după mult timp au depășit momentul.

În altă zi, am mers în Parcul Carol, unde fetița și-a plimbat în cărucior păpușa preferată, iar ficiorul a pedalat la tractorul lui verde cu remorcă. Vremea a fost cam ploioasă, dar asta nu ne-a împiedicat să mâncăm înghețată. Așa cum am făcut-o și în sâmbăta de dinaintea meciului de fotbal, când am fost la Grădina Botanică, la picnic, cu coșul făcut din nuiele împletite și capace la fel. Atunci am hrănit rațele și am luptat cu porumbeii pe care i-am numit roboței, întrucât nimic nu părea să-i clintească din tendința de a ne invada, în timp ce copiii se străduiau cu niște sandviciuri.

Ei bine, s-a mers și la locul de joacă din Plaza România, pentru că vremea de afară nu oferea prea multe alternative.

Am fost o zi și la apartament, unde au început să se deblocheze tot felul de emoții stocate la grădiniță, probabil, spre exasperarea Roxanei care a contabilizat lungile zile de vacanță, în care atât Miruna, cât și fratele său se află în puseuri de creștere. La apartament chiar a fost o fază amuzantă, intrigat că nu-i spun cum preferă, băiatul m-a anunțat că se va duce la aprozar să-și schimbe numele în Vladimir.

În fine, în Vinerea Mare am ajuns chiar și pe la Mănăstirea Ghighiu, lângă Ploiești, unde am luat-o cu noi și pe Mamaie, bunica Roxanei, care s-a bucurat nespus. Acolo au găsit un loc de joacă și au trecut prin culoarul boltit de glicină, care duce spre izvor, s-au jucat într-o căsuță și pe o proră de corabie, unde au învârtit cârma împreună cu un băiețel.

Desigur, Săptămâna Mare fiind, am fost și Denii, cu Vlad chiar în Miercurea Mare, mai întâi la Biserica Sfântul Elefterie Nou, unde am stat în pod, apoi la Domnița Bălașa, de unde am dat fuga în parcul din apropiere. Un delfin cu arc, un fel de balansoar, a luat rolul de mașină de gunoi, spre bucuria micului Predescu.

Cu câteva zile în urmă, s-au făcut și plimbări cu bicicleta. Una, pe faleza Lacului Morii, iar alta nocturnă, la Profi.

Pe 1 mai, am făcut derogare de la post și am mâncat mici la grătar. Ficiorul meu m-a asistat și, atunci când Miruna și Roxana s-au dus în casă, el le-a urmat și după câteva secunde s-a întors spunându-mi că nu putea să mă lase singur. Pentru asta a primit mici „la botul calului” și s-a delectat cu turte făcute pe grătar și dovlecei copți.

Și 2 mai a fost o zi importantă, pentru că au fost în vizită la Mimi, unde le-au cunoscut pe colegele ei și au stat să ia masa. La plecare, Vlăduț a vrut să o ia pe Mimi cu el, la pachet.

Ar mai fi multe de scris, dar nu vreau să devin repetitiv, căci viața cu copiii are o dinamică a ei, iar rutina este o constantă care trebuie respectată. Altfel te poți trezi cu factori neprevăzuți, cum ar fi accesele de furie, amenințările sau chiar câte-o lovitură spontană.

București, 4 mai 2024