De ce (păcatele mele) mai scriem?

Pentru cine scriem? Aceasta este întrebarea care nu mi-a dat pace săptămâna trecută, atunci când am văzut scara blocului devastată. Cutiile poștale lovite cu sălbăticie, pereții zgâriați, în spațiile din interiorul ușilor introduse felii de salam și gunoaie. Toate acestea în capitala unei țări care este membră a Uniunii Europene. Și dacă lumea culturală, oricum mică, este divizată, fapt firesc, nu ne dorim unanimități, dar măcar mai puțin dispreț față de semeni, atunci ce e de făcut? Cine mai citește? Cine te citește, scriitorule ce acum te fălești cu statutul tău? Autor care te visezi etern, căutat în manuale sau măcar în librării ori biblioteci, unde este impactul tău social? Pentru că ai scris tu s-a întâmplat ce? Atunci sau a doua zi, ori poate peste o lună. Vorbesc cu administratorul blocului, tânăr, dar cel mai resemnat om pe care l-am întâlnit. Nimic nu se poate! spune și dă exemplu rezistența la orice fel de schimbare a unor locatari lipsiți de orice vlagă socială. Nu vor să schimbe nimic. Se duc negocieri inutile pentru a da curs unor fapte firești, cum ar fi schimbatul unei țevi sau te miri ce alt nimic. Într-o țară civilizată nici măcar n-ar fi constituit subiect de discuție, s-ar fi rezolvat aproape de la sine, printr-un sistem bine pus la punct. Luxul costă. Numai în mintea celor înrădăcinați în vremuri apuse au rămas rezidirile ideii că tot ce este la comun reprezintă responsabilitatea statului.

Nu ne citim nici măcar între noi. Tu, care acum îți plimbi ochii pe aceste rânduri, ia aminte că nu deprimarea sau supărarea mă fac să scriu ce am scris. Ci analiza lucidă a realității. Pe ce canale ar trebui să scriem, să urlăm, ca cineva care citește să facă ceva? Să se miște în el un gând, o dorință de schimbare.

P.S. O să încerc, în acest nou sezon, să scriu despre probleme banale, chestiuni mici, aspecte chiar jurnaliere.