Cugirul, văzut de poeți

Deși m-am mutat de aproape 17 ani la București, Cugirul îmi trezește tot mai copleșitoare emoții. Cu trecerea timpului, ele au devenit mai puternice și nu este colț din Cugir în care să nu am cel puțin o amintire învăluită în sentimente. Sufletește, nu am plecat niciodată de pe acest meleag în care văd cu ochii sufletului prieteni, drumeții, colegi de grădiniță sau de școală, aniversări, plimbări pe bulevard, chipuri pe care nu le-am mai întâlnit demult, dar care mi-au rămas deosebit de clare, nenumărate situații de viață și zeci de mii de ore de joacă în curțile școlilor sau printre blocuri. Încă simt mâna tatălui care îmi ține mâna în primii ani de viață, la Cugir aud cel mai bine vocea mamei, sfatul fratelui, glasurile prietenilor, ale dascălilor pe care nu de puține ori îi citez sau le amintesc numele, chiar dacă nu cred că am fost un elev ideal. În amintire, încă mai aud sirena uzinei, a locomotivelor și chiar răpăitul armelor când se făceau trageri la poligon. Este aici, la Cugir, o mare parte din sufletul meu.

Cugirul nu îmi datorează nimic; în schimb, eu datorez totul acestui oraș care mă definește. Și cu adevărat simți toate acestea  mai ales când ești plecat. Atunci când susură prin inima ta ca un izvor, toate, clare și curate, valori și indimenticabile amintiri. De multe ori așa îmi potolesc setea sufletească și mă vindec de  oboseala pe care anumite răutăți cotidiene mi-o aduc în viața de zi cu zi. Bând din acest izvor al faptelor de cândva mi se vindecă frici și dureri, mi se stinge însăși propria-mi răutate, de care îmi este frică mult mai mult decât de a altora.
Primii 19 ani de viață trăiți activ în Cugir, apoi până la 26, făcând sute de drumuri între Alba Iulia și Cugir, ulterior străbătând alte mii și mii de ore între București-Cugir, am ajuns până în această zi când am putut să scriu ce am scris. Recunoscător că am fost îngăduit până acum. Mulți prieteni și cunoscuți sunt în cimitirele Cugirului sau ale localităților părinților lor sau ale celor de unde au venit cândva la Cugir. Mă gândesc și la ei des. Toți suntem în aceeași oală, cum spune un proverb. Când vom realiza asta, vom fi mai bine din toate punctele de vedere.

Adrian Păunescu a imortalizat orașul Cugir în volumul „Într-adevăr”, apărut la editura Albatros, în 1988, scriind și publicând poemul „Mulțimea divină”. Noi, cugirenii, îi mulțumim mult.

„La Cugir, într-o noapte cu ploaie,

Nici un rău nu putea să mai vină,

Nici prăpăd, nici minciuni, nici războaie,

Părea că lumina în ea însăşi se taie,

Învinovăţită fără de vină,

Munţii mari repetau că aşa e,

La Cugir, într-o noapte cu ploaie,

Şi ce cântec – mulţimea divină.”

Adrian Păunescu, 6 mai 1988