A început

Vlad și Miruna au început grădinița. El începe al treilea an, ea al doilea. Emoțiile au fost mari, mai ales că au început într-un loc nou și cu oameni noi, astfel încât o admir pe mama lor încă o dată pentru implicarea plină de răbdare în acest proces de creștere. Rezultatele psihologie se văd, iar acest lucru mă bucură, neuitând nicio clipă cât de dificilă este viața de părinte dacă ești implicat.

Ce se vede într-o fotografie pe Facebook, este doar încremenirea unei clipe. În spatele cortinei, în viața de zi cu zi, sunt multe momente pline de încercări, de oboseală care nu mai sfârșește, de renunțări la ceea ce erai până atunci, de creativitate și mult efort. De exemplu, eu și Roxana n-am mai văzut un film împreună, acasă, din 2019, dar asta nu ne transformă în niște eroi.

Am avut un sprijin constant în mama și bunica Roxanei, iar acest lucru ne-a dat posibilitatea să decupăm din cotidian unele momente în care am plecat pentru două nopți din țară sau la o nuntă, în Ardeal, în 2022, iar pentru asta le suntem recunoscători.

A avea familie solicită multă activitate și neodihnă și o permanentă luptă cu conștientizarea. Cel puțin aceasta este concluzia mea după aproape cinci ani în rolul de tată.

Ideea de familie cu copii n-ar trebui să sperie cuplurile, dar e util să forțeze să vadă realist cât efort stă în spatele creșterii copiilor. Vad familia ca având un rol fundamental între sensul existenței noastre ca oameni și cel al îngrijirii și dezvoltării spațiului comun, care ține de aparența la un popor și vorbirea aceleiași limbi. Mai simplu spus: e bine să ai o țară, căci uitați-vă ce se întâmplă în jur, dar e bine, mai ales, să cauți să ai grijă de ea.

Când ai copii, te gândești mai profund la felul în care va arată școala, cât de sigure sunt șoselele, care este situația locurilor de muncă. Asta nu înseamnă că cei care nu au vrut, nu au putut sau n-au venit încă vremea să aibă copii sunt mai puțin lipsiți de sens și responsabilitate. Din contră, mulți dintre aceștia devin adevărați administratori ai societății și sunt de un real sprijin în varii domenii de pe urma cărora beneficiază copii sau părinți. Astfel, prejudecățile nu ar trebui să aibă loc între cei cu copii și cei fără copii. Un pod de empatie a unora față de ceilalți, în toate situațiile posibile, ar ajuta pe toată lumea și ne-ar face tuturor viața mai ușoară.

Aseară m-a sunat maică-mea să mă întrebe cum ne simțim în preajma acestui nou început și printre altele, fără legătură cu motivul pentru care a sunat, mi-a spus că îi este dificil să mai converseze cu oameni care înșiră nesfârșite probleme. Aș completa-o spunând că, din păcate, tocmai acești oameni care le înșiră, nu caută să le și rezolve cu adevărat, ci doar își prelungesc agonia, ori chiar nemulțumirea este forma lor de comunicare preferată.

Singurele probleme reale pe care le văd sunt cele de sănătate și de siguranță. Restul sunt rezolvabile.

Și m-am bucurat pentru ceea ce mi-a spus, pentru că mi-am dat seama că de la ea și de la taică-meu am preluat această mentalitate de om activ care caută balanța între optimism și realism, dar dă un măcar 5% în plus optimismului, obligatoriu pentru a merge înainte.

Școala se bazează mult pe credința că studiul are un rost, dezvoltarea relațiilor cu ceilalți și exercițiile de pregătire pentru societate au un rost. O spune asta un fost elev timid, care a înțeles, cum era și firesc, ceva mai târziu utilitatea unor experiențe, atât pozitive, cât și negative, ale primilor ani de viață și de școală.

Trăim momente în care destui reprezentanți ai mediului parental a pus și pun o presiune extraordinară pe breasla dascălilor. Nu știu dacă este bine sau rău. Pentru unii presiunea poate fi bună, ajutându-i să fie extrem de buni în profesie, pentru alții, poate cu vocație și ei, poate fi distructivă, determinându-i să o abandoneze.

Dascălul e tot un om care, da, a ales (sau a fost nevoit) să se facă dascăl, dar care trebuie evaluat mai întâi și întâi pentru felul în care se poartă cu copiii, abia apoi din alte puncte de vedere. Iar părinții pot cădea uneori sun influențele efectului de turmă și ale generalizărilor, spunând: „ăla e cel mai bun, toată lumea la el, ăla e cel mai slab, toată lumea să fugă de el”, dar postura aceasta de judecători nu-i va avantaja în relație cu societatea și chiar cu proprii copii. Părinții trebuie să admită că nu le știu pe toate și că nu se pot suprapune unei entități în care nu au calificare. O spune asta un simplu om, fără să mă folosesc de calitatea de absolvent de psihologie și științele educației, sau deținător de masterat în intervenție psihologică în domeniul educațional la Universitatea București.

Să ne bazăm pe bun simț și atunci când nu înțelegem o situație să încercăm să o simplificăm cât mai mult. Acesta este instrumentul meu de analiză cel mai eficient, simplificarea.

Mult succes tuturor copiilor, cadrelor didactice, să nu uităm nici de cei auxiliari, îngrijitori, bucătari, paznici, asistenți etc, fără de care Școala, includ aici tot, n-ar putea exista. Să le explicăm copiilor rolurile fiecăruia în societate, astfel încât să nu-i înlănțuim cu prejudecăți și ambiții inutile și nici să le inducem sentimentul de rușine. Ei trebuie să crească liberi în gândire și să caute să înțeleagă rostul lucrurilor.