patruzecişicinci

Am împlinit 45 de ani la începutul lunii octombrie. Țin minte că m-am trezit pe la 7, urmându-mi măruntele obişnuinţe matinale. Se anunța o zi plăcută și răcoroasă de duminică. Mi-am spus în sinea mea, şi nu fără o uşoară strângere de inimă al cărei ecou întunecat l-am gust multă vreme, gata, s-a terminat, nu mai sunt un bărbat tânăr. Dar imediat mi-am dat seama că exact acelaşi lucru mi l-am spus şi cu un an în urmă, şi cu doi ani în urmă, şi, ca să fiu sincer până la capăt, chiar cu trei ani înainte. Ca şi cum te-ai putea agăţa încă, prin regret, prin simpla silabisire interioară a acestuia, de iluzia răcoroasă a tinereţii. Tinereţea e frumoasă, nu poți zice că nu. Aş spune chiar că e timpul uman cel mai intens şi mai bun din întreaga noastră scurtă și inegală existență. Cum să nu-i plângi trecerea? Cum să nu te deprimi? E adevărat că în ultimele decenii, spun statisticile care ne plac atât de mult, căci generalitatea lor e liniștitoare, media de viață a crescut simțitor, e aproape dublă față de cum se prezenta situația în 1875, de exemplu, atunci când Darwin scria On the Movements and Habits of Climbing Plants și consemna într-un carnețel, în camera sa, răsucirile insesizabile ale unui lăstar de hamei, în ciuda faptului că era moleșit de gripă. În vremurile de astăzi putem atinge relativ lejer vârste altădată imposibile, venerabile, dar acest lucru nu ne consolează în niciun fel.

În ziua aceea, de ziua mea, M. a venit pe la unsprezece și zece. Nu a stat mult timp. Doar am băut o cafea împreună.

– Viața adevărată de abia acum începe, a zis M.

Nu a sunat foarte convingător dar cred că am înţeles mesajul. Am surâs. Începe pe mă-sa, am zis. Nu începe nimic. M. a sorbit o înghițitură din cafeaua ei, vizibil stânjenită de aerul meu de lemurian rătăcit. Apoi după ce s-a mai relaxat puțin mi s-a strecurat în braţe. Câteva secunde am stat aşa, lipiţi unul de celălalt, eu cu buzele pe tâmpla ei stângă, paternal, ea îmbrățișându-mă strâns, cumva patetic, ca și cum ar fi urmat să plec într-o expediție pe K2. Mirosea foarte plăcut, a mosc, iar trupul ei cald era cât se poate de liniștitor. Dacă nu m-aș fi simțit atât de confuz cu siguranță i-aș fi mângâiat spatele. În alte condiții ar fi fost de ajuns pentru a-mi regăsi echilibrul interior și încrederea în viață. Am așteptat, rigid, să se sfârșească micul nostru moment melodramatic.

Iată, să o spunem direct, un bărbat de mijloc. Aflat deja la jumătatea distanței dintre tot și nimic. Bine instalat în vâscozitatea unei vârste ce mai păstrează câte ceva, vag, din vigoarea vremilor definitiv pierdute, în vreme ce se antrenează, încet şi speriat, pentru obscuritatea și diluția inevitabile ale ultimului tur de pistă.

Să zicem totuși că viața adevărată – o sintagmă îngrozitor de prolixă, să recunoaștem – epocă a deplinei și minunatei maturități, începe după 45 de ani, însorită și promițătoare ca o vacanță în Cuba, așa cum crede M. Dar, realistic vorbind, ce mai poți face efectiv după 45? Doar să lupți pentru aparențe, să ții în frâu melancolia și să-ți menții o cât mai bună condiție fizică, și cam atât tot. Nu mai e nimic de făcut, la drept vorbind.

Într-un astfel de moment, când împlineşti 40 sau 50 sau 150 de ani, o cifră mai mult sau mai puțin rotundă, un şir indecent şi paşnic de decenii, îţi spui tot felul de banalităţi melodramatice şi futile legate de timpul care curge nepăsător şi impur, şi care te înfulecă, şi pe care-l măsori din înghiţituri mici, din ce în ce mai mici, din firişoarele de varză şi aromele de ketchup şi carne de vită, din zvârcolirea gâtlejului şi trecerea somnolentă a femeilor pe stradă, din cerul care coboară jos, foarte jos, la nivelul ţevilor de eşapament, al gurilor de canalizare şi tălpilor de crep. Timpul care e în tine sub forma unei pisici de gheaţă, ghemuită-n stomac, încordată şi nefericită.

Te speli pe dinţi. Faci un duş. Te bărbiereşti. Te îndrăgosteşti. Faci 5 copii. Îţi plăteşti ratele la bănci. Viaţa curge frumoasă, simplă şi previzibilă. Apoi, deodată, îţi dai seama că ai îmbătrânit, şi că eşti foarte aproape, din ce în ce mai aproape de linia de final, mult în faţa celorlalţi alergători, atât de în faţă încât se întâmplă să fii al naibii de singur când vei trece linia.

Am crezut că eram destul de pregătit sufleteşte pentru momentul în care voi realiza că nu mai sunt tânăr, dar adevărul este că niciodată nu eşti pe de-a-ntregul pregătit pentru nimic, cu atât mai puţin pentru un astfel de eveniment atât de mărunt şi de personal, insesizabil şi probabil rizibil pentru ceilalţi, mai ales pentru cei care mai au mult până să atingă acest prag – sunt tineri şi vârsta mea de acum li se pare, desigur, îngrozitor de îndepărtată, fantomatică, aşa cum mi se părea şi mie cândva, în urmă cu mulţi ani.

M. a plecat destul de repede, lăsând pe suprafața umedă a aerului o amprentă de senzualitate liniștită. Te sun, a zis. Chestiune care s-a petrecut abia seara târziu când de regulă oamenii serioși sunt deja în pat. Ce faci? Avea o voce vinovată și moale. Telefona din baie. Bine, am zis. Destul de bine. Ce aș fi putut răspunde? Și ea, e adevărat, ce ar fi putut întreba mai potrivit la ora aceea. Apoi a început să-mi povestească tot ce a făcut în acea zi, după ce a plecat de la mine, așa cum povestește o femeie celei mai bune prietene, amănunte de atmosferă, figuri întâlnite pe stradă sau prin magazine, ce a spus sau făcut copilul, tot felul de chestii pe care le-am ascultat cu calmitate, ca și cum nu aș fi avut altceva mai bun de făcut. Și adevărul e că nici nu aveam ceva mai bun de făcut. Mi-o imaginam așezată pe scaunul de toaletă, cu chiloțeii fixați la nivelul gleznelor și tălpile lipite de gresia rece, vorbind la telefon cu mine cel aflat în pat, și care o ascultam calm, contemplându-mi gambele păroase, uscate, (deja am gambe uscate, subțiri, albicioase, de bătrân) și, în vreme ce ea, cu voce șoptită dar entuziastă, plină de o senzualitate domoală, îmi descria de ce s-a enervat la service-ul auto, mă gândeam ce impresie dezagreabilă mi-a făcut C.B. acum mulți ani când i-am citit romanul, Femei, și încă din prima frază era vorba de un tip la 50 de ani care nu se mai culcase cu o femeie de patru ani, dacă nu mă înșel, apoi, pe parcursul romanului, evident că a reglat situația, asigurându-se, la modul copios, și pentru următorii 30. Mi se părea, pe atunci, o vârstă îngrozitoare, 50. Terminală. Libidinoasă. Dar uite că nu e nici una, nici alta. Deși sunt absolut sigur că pentru un bărbat de 25 sau 30 de ani e un orizont imposibil și cât se poate de îngrozitor. Am putut auzi cu claritate cum M. rupe hârtia igienică de pe sul. Mai ești? m-a întrebat. Da, am zis. Normal. Am rugat-o apoi să-mi descrie baia. E mult mai ușor dacă ai astfel de amănunte, ambientale, totul devine mult mai uman, se diminuează senzația de plastic ce ți-o dă vorbitul la telefon. Culoarea gresiei, neagră. Faianță înflorată, tonalitate de cireș. O oglindă mare, înrămată. O cadă de fontă, veche, cu picioare de leu, aurate. Rafturi și bare de inox de care sunt agățate prosoapele lor.

Am adormit convins că M. nu va divorța niciodată de Titi pentru a-și continua viața alături de un tip ca mine. Uneori mi-ar fi plăcut să o facă. Să fie mai decisă, mai clară. Să rupă pisica. Alteori nu sunt deloc convins că ar fi cazul să o rupă. Nu ne-ar garanta nimeni accesul direct la fericire.