Mateiaș

După 9 încep să apară și alții, dar prefer să-i ignor sau mă rezum la un salut sumar. Stadionul, în spiritul lui, rămâne, indiferent de starea lui, un spațiu al confruntării, nu al baterii reciproce pe burtă. De regulă vin la alergări bărbați ca și mine, trecuți multișor de prima jumătate a vieții. E vorba mai ales despre burtici bine pronunțate. Dar vin și femei, unele abia ieșite din adolescență sau din perioada maternală. Vor să-și tonifice mușchii. Vor, ca fiecare dintre noi de altfel, bărbați sau femei deopotrivă, să conteze. Pe M am cunoscut-o pe pistă, la finalul ultimei ture, când deja eram la capătul resurselor. Mi s-a părut o tânără amabilă și bine crescută. Mi-a întins o sticlă de apă plată de 500 ml, pe jumătate plină, când eu eram deja aplecat de spate, cu palmele sprijinite de genunchi, gâfâind. Mi-a făcut un ușor semn cu palma, poți să o păstrezi, apoi s-a îndepărtat ca și cum nici nu aș mai fi existat. Am fost nevoit să-i remarc gleznele subțiri, minunat reliefate.

A fost destul de dificil să trec pragul primei ture de stadion. Eram la început, în primele momente ale etapei pe care am numit-o Purificare și Reconstrucție, și nu mă aflam într-o formă prea grozavă din niciun punct de vedere. Trecuse destul de mult timp de la despărțirea de S. Mă simțeam pur și simplu îmbâcsit și confuz. Prima tură e cea mai dificilă. După circa 100 de metri, încă destul de departe de final, eram deja terminat. M-am târât ca un babalâc penibil și epuizat, în șortul meu roșu cu dungi albe, mai degrabă şort de boxer decât de maratonist, până la capăt. Am fost pe punctul să renunț. Mi-am zis că nu e de mine aventura aceasta disperată. Dar cu toate acestea am continuat să vin la stadion, în mod constant, și, pas cu pas, lucrurile s-au mai îmbunătățit.

Îmi amintesc perfect faptul că la un moment dat în urma mea gâfâia un tip bondoc, alerga cu o insistență deplorabilă. Voia să mă depășească sau cel puțin așa am avut impresia atunci. Așa că am forțat puțin nota, iar asta m-a costat o febră musculară care a ținut câteva zile, dar efectiv nu puteam ceda în faţa gâfâitorului necunoscut. După ce l-am cunoscut mai bine pe Mateiaș, și am băut câte o citronadă la un bar din apropierea stadionului, am înțeles că de fapt nu voia să mă întreacă, nici vorbă, nici nu cred că ar fi avut cum. Nu. Eram locomotiva lui, farul călăuzitor. Iepurele. Exemplul viu de care se agăța în neant. Mateiaș divorțase de ceva vreme. Nevastă-sa a păstrat casa și copiii, două fetițe adorabile. Inspector de cântare. Inspector de ce? l-am întrebat nedumerit. Mateiaș a zâmbit. „Metrologie. Verific cântare în piețe, marketuri și târguri. Mă asigur că se respectă standardele. Sunt multe nereguli pe linia aceasta”. Mateiaș era un tip onorabil. Deși în același timp un bărbat cam trist. Își putea vizita fetele la sfârșit de săptămână. Le ducea cadouri, sta cu ele două ore, în fosta lor casă, în sufragerie. Alerga însă prost, fără sistem, trăgând haotic din brațe și sprintând când nu era cazul.

Eu prefer să-mi fac turele singur, fără trenă, și Mateiaș a înțeles acest lucru, a încetat să-mi gâfâie în ceafă. Era un tip care pricepea din prima destule chestii. Și niciunul dintre noi nu mai miza prea mult pe prietenie. După ture mă așezam în tribune, aproape de ieșire. Îmi plăcea să-i privesc pe ceilalți. Pe M, de exemplu, o adevărată gazelă. Când trecea prin dreptul meu cu pașii ei elastici, absentă, concentrată, aerul se comprima și decomprima rapid, ca o inimă. Beam din sticluța mea cu apă, cu prosopul așezat pe genunchi, așteptam să mi se regleze respirația și vuietul sanguin. Inima de aer mă învelea în moliciunea contracțiilor ei. „Nu am de gând să mă dau bătut cu una cu două.”

Nu l-am întrebat pe Mateiaș ce s-a întâmplat între el și fosta lui soție, am preferat să evit subiectul, nu pentru că ar fi unul delicat, ci pentru că e inutil să întorci pe toate fețele lucruri deja ireversibile, se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple și aceasta e o fatalitate, nu poți decât să-ți pleci capul. Dar el a fost cel care a deschis discuția.

– Tu?

– Pur și simplu nu a mai mers, am zis. Asta e tot.

– Înțeleg, zice.

– Uneori pur și simplu drumul se înfundă și atunci trebuie să o iei în altă direcție, e cel mai înțelept lucru pe care îl poți face în acel moment.

– Eu, zice Mateiaș, sunt un tip coleric. Izbucneam. Uneori destul de urât, chiar foarte urât. Iar cel mai greu era să liniștesc fetele. Plângeau. Erau mici pe atunci, aveau 4 ani. Probabil mă considerau un dezaxat. Poate și acum, în visele lor urâte, apar eu, urlând de furie, spărgând vasele, înjurând-o pe mama lor şi soţia mea, în cele mai oribile moduri. Mi-e rușine de toate acesta, dar nu mă puteam controla. Izbucneam, efectiv. E adevărat că uneori ajungeam târziu acasă. Dar acesta nu ar trebui să fie neapărat un motiv de scandal. Nu-mi înșelam soția. Pur și simplu nu-s genul. Nu că nu aș fi avut ocazia, dar nu-s genul ăla, înţelegi?

– Înţeleg, am zis, nu toți suntem obsedați sexual. Aş spune că procentul bărbaţilor preocupaţi excesiv de sex e mult redus faţă de cel al obsedaţilor de politică, fotbal, carting, pescuit, extratereștri, bere sau filatelie, şi că, de fapt, e vorba de o perspectivă deformată asupra lumii bărbaţilor. Toată lumea ne priveşte drept nişte falusuri în mişcare, în realitate ştim bine că nu e deloc aşa.

– Dar asta nu mă scutea de probleme, a continuat el, ca şi cum nu m-ar fi auzit. Mă tracasa metodic. Avea impresia că o înșel cu o tipă anume. Sau cu alta. Era o temă frecventă în casa noastră. Așa că întârziam cât mai mult. Mergeam la sală, la bowling. Era perfect acolo. Dar mi se făcea foame sau dor de fetițe sau se închidea pur și simplu sala. La un moment dat am izbit-o. A fost oribil. Dar nu mă puteam controla. Era plină de sânge. A fost infernul, crede-mă. Infernul.

– Am plâns. Și la poliție, în timp ce-mi scriam declarația. Pe ea au externat-o a doua zi. Fetițele au dormit la o vecină. ,,Tatăl vostru e un monstru”, le-a spus copiilor. Cum poți spune așa ceva unor copii? Locuiesc foarte aproape de aici, într-o garsonieră. Are doar 16,5 mp, dar e bine, ajung repede la stadion. Într-un fel, stadionul ăsta mi-a salvat viața. Uneori vin aici și noaptea. Fac o tură, la pas, ușor. Nu e nici țipenie de om. În mod ciudat unul dintre vechile reflectoare mai funcționează. Două neoane aruncă o lumină difuză, albicioasă, ca de stele, dar e mai mult decât suficient pentru mine.

– Aici fac cea mai bună citronadă din oraș, poate chiar din univers, am zis, încercând să mai destind atmosfera.

Mateiaș a surâs. Un surâs de morsă, trist. Așa că am continuat:

– Te înţeleg perfect. Atunci când, duminica dimineața, alerg, mă simt fericit – sau dacă termenul fericire ți se pare prea tare sau prea vag, sunt dispus să-l înlocuiesc cu oricare altul mai potrivit, împăcat, de exemplu, împăcat și încrezător în sine – alerg și conștientizez atunci o mulțime de lucruri pozitive despre viața mea, ca și cum tot ceea ce a fost întunecat s-ar risipi și aș rămâne doar într-o lume a aspectelor pure, luminoase și plăcute, cum ar fi, de exemplu, amintirea clipelor plăcute petrecute cu S, când mergeam în micile noastre excursii la sfârșit de săptămână, eu pescuiam și ea prefera să citească un roman sau o culegere de povestiri, apoi puneam masa, roșii tăiate felii, brânză, cireșe, castraveți, discutam despre o zi ce se arăta însorită, despre pești sau despre Tropicele lui Miller pe care le găseam remarcabil scrise. Aveam pe atunci foarte multe subiecte comune. Şi cred că tocmai persistența şi vigoarea acestor subiecte comune constituie liantul adevărat al unei relaţii puternice. Totul a început să se destrame când am început să tăcem metodic.

Mateiaș s-a mulțumit să dea din cap, în semn că a înțeles, deși nu pot fi foarte sigur de acest lucru.

Sursa foto: citynews.ro