Lucrurile frumoase şi plictisitoare

(sunt tot ceea ce avem cu adevărat nevoie)

…și când am ieșit din apă, zgribulit, căci marea era destul de rece în primele zile ale lunii iunie, mi s-a părut că o văd pe S. așteptându-mă pe prosopul întins. Nici vorbă. Dar pentru o clipă mi s-a părut foarte real. Mi-am aprins o țigară. Plaja, pustie. Doar un câine amărât o traversa, nepăsător, cu labele ude. Dacă S. ar fi fost acolo, realmente, am fi discutat, desigur, fumând, ascultând foșnetul inegal și languros al valurilor, gândindu-ne la lucruri diferite sau asemănătoare, la răcoarea serii care deja se apropia, sau la moartea lui M.J., de exemplu, după care niciunul dintre noi nu se topea dar totuși era un subiect la ordinea zilei. Moartea starului a acoperit întregul glob de un strat subțire, fumigen, de emoție. Era destul de greu să nu participi la întristarea universală din acele zile.

O vreme am fost tentat să discut cu ea, pe fondul încă proaspăt de miraj risipit, ca și cum ea ar fi fost acolo, pe prosop. Cât de patetic sau de penibil să fi fost? Mulți oameni vorbesc cu sine, sau cu personaje absente, cu voce tare sau șoptită. Nu aș fi fost nici primul, nici ultimul. E adevărat că nu ne topeam după M.J. dar îmi amintesc că am stat într-o seară împreună pe canapea, în sufragerie, şi am urmărit la tv un interviu cu el. Aproape că plângea. Toți îl hăituiau, e îngrozitor să nu ai intimidate, să nu te poți plimba pe străzi fără nicio grijă, nebăgat în seamă. Lăsați omul în pace, ne venea să strigăm, privindu-i chipul tăios și alb, simțindu-i exasperarea. Elvis nu a murit în disperarea asta incoloră, a zis S.

Câinele nimănui deja se îndepărtase, mergând spre est, urmând linia vălurită a țărmului. L-am condus cu privirea până ce silueta lui lățoasă a devenit un punct și în cele din urmă nimic. Și ce să fi căutat S. pe plajă? Viețile noastre erau deja străine una alteia, îndepărtate, fără alte punți decât fragmentele scoase la suprafață, bolborosirile unui vulcan noroios. Dacă am fi avut un copil lucrurile ar fi stat probabil altfel. Am fi continuat, cu viețile noastre diferite, să ne rotim în jurul lui, să fim legați așa cum sunt lanțurile unei tiribombe și să ne învârtim. Am fi comunicat prin chiar vuietul și amețitoarea rotire, legați de ceva stabil.

Într-un târziu m-am întors la hotel. Peste o oră am coborât la bar și am cerut un rom alb, cubanez. Mi s-a părut o idee bună. Doar un cuplu între două vârste la o masă. Barmanul. O fată cu părul roșu, cocoțată pe unul dintre scaune. Am băut în picioare, lângă bar, privind la tv un meci de fotbal aflat la final. Până și scorul partidei, afișat în colțul din stânga sus, 0-0, avea ceva definitoriu pentru starea mea de atunci. Mi-am amintit de un poem al lui Charles Bukowski în care e vorba despre un bărbat care nu se descurcă şi atunci, spune C.B. cel mai bine e să stea întins, nemişcat şi, pe cât posibil, să-ncerce să nu se gândească la nimic. Iată un sfat cât se poate de prietenesc, mi-am zis.

La sfârşitul meciului am mai cerut un rom. M-am aşezat pe unul dintre scaunele înalte. Piciorul drept mi se bălăngănea în aer. Atunci a aterizat lângă mine roşcata. A urcat şi ea pe un scaun. Şi-a aprins o țigară şi, privindu-mă oarecum fix, m-a întrebat „ce mai faci?”, ca şi cum ne-am fi cunoscut de o viaţă. Dar familiaritatea ei nu m-a iritat. Tonul ei era foarte blând, vocea abia şoptită. Bine, am răspuns. Tu? Aşa şi aşa, aproape bine, a spus clătinând din bărbie, surâzând. Un nas acvilin, ochi mari, sclipitor de verzi. Dar braţele foarte subţiri şi oasele gâtului proeminente, o femeie tânără sinistru de slabă. E piele şi os, mi-am zis. Ar putea juca în documentare despre atrocităţile naziste de la Dachau. Ar impresiona în mod cert, ilustrând cât se poate de dur o epocă de un cinism fără seamăn. La masa lor, undeva în dreapta, cei doi, probabil soţ şi soţie, continuau să discute cu însufleţire dar discret, aplecaţi unul spre celălalt deasupra ceştilor de cafea. Ea îi descria ceva, desenând deasupra mesei, ca şi cum i-ar fi arătat un traseu pe o hartă imaginară. Barmanul, un tip rotofei dar sprinten în mişcări, spăla pahare sub un jet de apă rece şi le aşeza într-o tavă. La tv, moderatorul, un tip tânăr, la vreo 30 de ani, cu o cămaşă albă, închisă până la penultimul nasture, îşi întreba invitaţii cum li s-a părut meciul, ce am putea spune despre o remiză ca asta. Eşti anorexică? am întrebat-o. Doar pe jumătate, a zis. În general nu am probleme cu alimentaţia. Mănânc mult, adică normal. Doar că nu asimilez prea bine. Ai venit la conferinţă? m-a întrebat. Nu, zic. Sunt în trecere. Ce conferinţă? E o conferinţă aici, începe mâine. E un afiş mare, la intrarea în hotel, Calea, Adevărul şi Viaţa. Până acum nu au ajuns decât ei, a spus, arătând spre cei doi care continuau să peroreze, dar până la noi nu ajungea nimic, niciun sunet măcar, ca şi cum ar fi fost surdo-muţi. Nu l-am văzut, am spus. Afişul. Uneori nu sunt deloc atent la detalii. Nu am atenţie periferică. De fapt, la drept vorbind, e posibil să nu am un simţ al atenţiei prea bine dezvoltat. Ce e atât de amuzant? o întreb. A, nu, nimic, a zis. Doar că nu am mai văzut un bărbat care să bea rom alb. Bărbații beau bere, în general. Sau băuturi tari. Sunt o natură delicată, i-am zis. De ce chicoteşti? Chicotea. Serios, am un stomac de femeie. A surâs. În clipa aceea am avut impresia că este unul dintre celebrele şi controversatele cranii de cristal, expuse în muzee din Franţa şi Anglia. Un craniu de cuarț, aztec, străbătut de o lumină de smarald. Bea un soi de bere amestecată cu tequila. Cândva îmi plăcea şi mie tipul ăsta de bere, în sticle mici, de 300 ml. O brăţară subţire de lemn i se bălăngănea pe antebraţ, urcând şi coborând ori de câte ori ducea sticla spre buze. E o khurami, zice, observând că mă interesează. Da? fac eu pe deşteptul. Da, e o brăţară ritualică. Aparţine unui trib care iniţial a practicat canibalismul. Doar femeile aveau dreptul să o poarte. O khurami, zice Oaseşipiele, deschide porţile cerului în timpul secetei. O fi o copie, zic. Poate că e o copie, a replicat, cu vizibilă iritare, dar nu ştim sigur că e o copie. Îi placea prea mult ideea de brăţară autentică, aşa că am lăsat-o în pace. Sunt convins că tribul respectiv ar fi văzut-o drept o bună oportunitate de supă, nimic mai mult. Oasele ei subţiri, de sticlă, cu măduvă rece, glicerinoasă. Ţeasta ei de cuarţ ar fi fost păstrată timp de generaţii.

Undeva după miezul nopţii am urcat împreună în cameră. Ea s-a dezbrăcat, cu lumina stinsă, şi s-a întins lângă mine, întorcându-se imediat cu spatele. În lumina nopţii părea cu adevărat lugubră. Am adormit ţinând-o în braţe, cu genunchiul drept strecurat între pulpele-i scheletice, lipit de sexul ei arctic. Ea a adormit aproape imediat. Eu am mai stat o vreme, cu buzele lipite de părul ei roşu, încovoiat. Dar a fost plăcut până la urmă. Nu e chiar o amintire fără conţinut. E mai bine să ţii în braţe ceva decât nimic. Dimineaţa, când ne-am trezit şi ea s-a întors de la baie era acelaşi cadavru viu, de data aceasta expus în lumina cinică a dimineţii. Ar trebui să faci ceva cu chestia asta, am zis. Nu e nimic de făcut cu chestia asta, mi-a replicat, vizibil agasată. Pur şi simplu. Am fost peste tot. Am făcut tot ceea ce se poate face, omeneşte vorbind. Pur şi simplu nu e nimic de făcut. S-a strecurat din nou lângă mine. Nu mai era chiar atât de rece. Mă găseşti respingătoare? Nu, am zis. Nici vorbă. Eşti doar îngrozitor de slabă. Ceea ce poate fi un dezavantaj… social. Oamenii se tem de anorexici, nu şi de cei bulimici, faţă de care au o atitudine mai îngăduitoare, mai miloasă.

Când am coborât, holul hotelului era arhiplin. Abia ne-am strecurat printre zeci şi zeci de persoane. Până la ieşirea din hotel am primit cel puţin două mii de pliante şi flyere, majoritatea înfăţişând cupluri tinere, chipuri traversate de o linişte supraumană, cupluri supraluminoase şi suprasurâzătoare. Iisus ca prieten şi tovarăş de drum, colocvial. Am pus pliantele în torpedo. Ea a rămas pe scări. Cred că voi participa la conferinţa asta, mi-a zis. Nu poate fi decât un lucru frumos şi plictisitor. Bine faci, am zis, uneori lucrurile frumoase şi plictisitoare sunt tot ceea ce avem cu adevărat nevoie.

Ne-am făcut semn cu mâna, simplu, ca şi cum ar fi urmat să ne vedem nu peste multă vreme. Am ocolit lent două autocare trase în faţa hotelului. Undeva în stânga, urmându-mă o vreme de-a lungul şoselei, marea, plaja pustie, dar însorită. Am rulat o vreme în linie cu plaja, pe urmele câinelui văzut cu o zi în urmă. M-am gândit că suntem două potăi amărâte, cu labele ude, căutându-ne haita.

Sursa foto: wallpaper.net