Jurnal (XXXII)

Să nu mă mai văicăresc atât – e indecent! – deşi unde să o faci, atunci când simţi nevoia, dacă nu în propriul tău jurnal? Unde să-ţi plângi de milă? Jurnalul e cel mai potrivit ungher. Şi cel mai bun unghi al contemplării propriei destrămări.

La 6 ne trezim în sunetul isteric al mașinilor de intervenție. Ies pe culoar, privesc pe fereastră, de la etajul trei. Corp exsanguu, cu fața spre cer, încremenit. În preajma lui e o asistentă de la ambulanţă şi un domn poliţist cu aer resignat. O femeie de 77 de ani s-a aruncat de la etajul opt. Cinci etaje mai sus. A căzut pe spate, pe fundalul casant al stratului de bitum. De câte ori nu vom fi trecut unul pe lângă altul în aceşti ani? Aprind o candelă, mă întorc pe culoar, şi o aşez pe marginea fereastrei. Apoi cobor să plimb câinii. Ziariştii tocmai pleacă. ,,Asta e viaţa! spune nea Vasile, administratorul, cu un gest larg al braţelor, hotărât să încheie, pe loc, acel subiect. Vocea îi tremură dar totuşi nu se pierde. Cam asta e totul, nu? îmi vine să-l întreb, dar nu o fac. Trag de lese şi mă îndepărtez, cu Maronica şi Cuţa, traversăm bulevardul şi ne afundăm în parcul Dragalina, pe sub castanii vechi.

După o oră mă întorc la masa din bucătărie, unde scriu la jurnal, dar o fac fără vigoare. E prea cald. Totalmente neplăcut pentru scris. Scriu banalităţi, lucruri fără conţinut, ce vor cădea la prima redactare. Scriu ca să scriu. Scriu ca să umplu un gol pe care ştiu bine că scrisul nu are cum să-l umple. Mă las dus de iluzia friabilă că o poate face. Aerul e încins, copleșitor. În parc, plimbând câinii de-a lungul aleilor, mi-au venit în minte (ciudat) pasajele din jurnalul lui Anais Nin, (un jurnal puternic, violent, senzual), în care se arăta încântată de calitățile de amant ale tatălui ei. Îți trebuie ceva curaj pentru asta, mi-am zis.

Pe la șapte seara mă sună V.V. să-mi spună că a murit V.A. Comentăm, ce putem face?

Şi totuşi ce se întâmplă? Inima mea s-a împietrit îngrozitor, în toţi aceşti ani din urmă, îmi spun. Aproape că nu mai tresar. Nu mai am trăiri emoţionale puternice. Simt că mă dezechilibrează, profund, şi atunci mă închid. Mica moarte cotidiană, agonia, drama, boala, durerea, sfâşierea, accidentele – totul e privit din îndepărtare. Aşa devii un monstru de neînţeles, îmi spun. Piatră, cum visa E.M.C.

În jurul orelor 9 seara a început să plouă, molcom, plictisitor.

Încep lectura la jurnalul lui E.J. „Târziu, după-amiază, am încheiat manuscrisul Falezelor de marmură. Mi se pare că lucrarea mi-a izbutit oarecum aşa cum am imaginat-o – cu excepţia pasajelor în care spiritul s-a încordat excesiv, astfel încât limba a intrat sub presiune şi a devenit cristalină; ea seamănă acolo cu un torent ce cară bulgări de pământ. Ar trebui să se verse într-o proză fără oscilaţii şi fără răsuciri, de mare soliditate. Propoziţiile trebuie să intre în conştiinţă ca gladiatorii în arenă.” (E.J., Kichhorst, 28 iulie 1939)

Cu Berti la pescuit, la Bahna. Nu prindem mai nimic. La zece pași în larg, plutind pe oglinda apei, trei bărbați într-o barcă, aproape nemişcaţi, tăcuţi, liniştiţi – imagine a împăcării cu sine.

Luna septembrie a adus cu sine zile răcoroase dar însorite. Încă mai puteai simţi în aerul amorţit măreţia zadarnică şi atât de plăcută a verii trecute, timpul ei glorios nu era cu desăvârşire stins, deşi totul era abia un ecou difuz, sunetul sec şi îndepărtat al unei portiere de automobil în parcare.

Ieri S. ar fi împlinit 46 de ani. Pur și simplu uitasem. Ce sens ar fi avut însă să-mi amintesc?

I. îmi spune, referitor la Titu D., că anii aceștia i-a murit feciorul, apoi, de durere, soția, și că e copleșit de singurătate, la el, la Șișești. Adevărul e că mă întâlneam uneori cu T.D. la scara blocului, el venind la nora lui, dar nu știam nimic din toate acestea. Prea obosit ca să mai intri într-o reală comuniune cu celălalt.

Tati, întreabă copilul, de unde vin gândurile? Tati tace, îngândurat. Apoi intervine mama: de peste tot, îi spune. Chiar așa, vin de peste tot.

S.B. are cancer, îmi spune M.M., și E.B. îmi confirmă: face deja chimioterapie. Exprim imediat locuri comune, de complezenţă. Apoi îmi privesc propria împietrire, amorţirea inimii.

Mă trezesc la 5 dar nu-s capabil să lucrez nimic. Aseară, cu V. și I., la un magazin de antichități. Descopăr un vechi cântar de timbre și scrisori, delicat şi umil.

Îmi telefonează Nicu C., vorbim despre L.C., printre altele, despre fazele bătrâneții. Mai experimentezi la vârsta asta? mă întreabă, la un moment dat. Chiar aşa.

Cumpăr dintr-un anticariat, la recomandarea lui M.B., În răspăr, de Huysman. O voi citi cândva. Cândva când, nu ştiu. Va veni o vreme în care voi fi înconjurat de cărţi vechi şi de o linişte fără seamăn, mieroasă şi nerăbdătoare ca unduirea unui crap la suprafața lacului.

Ce compun aici e un jurnal sec, inodor. Fugară şi parţială lectură din Dana Dumitriu: „Imaginaţia noastră e prea plină de vanităţile noastre…“ (Prințul Ghica)

Va apărea şi volumul 2 al jurnalului, poate anul viitor, vom vedea. Despre recompunerea paradisului. Ar fi trebuit să închidă în el o filozofie a recuperării paradisului, nu acest mormăit egopat. Închei aici redactarea tomului 2 al jurnalului. Mi-au trebuit doi ani. Sunt o natură leneșă, trebuie să admit acest lucru.

Imagine de pe davidmitran.ro