Jurnal (XXX)

Citesc Jurnal esenţial (Monica Lovinescu). Încerc să fişez, dar nu ştiu cu ce să încep. Mă adun foarte greu. Plonjez în lectură, ca-n somn. Dacă aș înceta să-mi par mie însumi un om înfrânt.

Va trebui să răspund întrebărilor lui C.M.U, pentru un interviu, deşi nu am efectiv nicio tragere de inimă pentru aşa ceva. Sunt întunecat, lipsit de claritate şi vigoare. Prea multe întrebări, îmi spun. În baza lor aș putea scrie o carte cu mine însumi, ceea ce, doar ca simplă idee, mi se pare efectiv odios. Ce situaţie ingrată. Dacă ar fi după mine m-aș scufunda în uitare, în somn, până ce lucrurile, toate lucrurile, ar trece de la sine.

Mă trezesc la 4, apăsat de o nefericire aproape irespirabilă. Iată, nu știu nici la vârsta aceasta să-mi gestionez cum trebuie locul în lume, relațiile cu ceilalți. Sfârșesc mai mereu în decepție sau în conflictualități mediocre.

Ca orice natură retractilă, uneori devin de neînțeles.

„La Ascona, Mircea a omorât un șarpe. Realizând apoi că nu era o viperă, cum bănuise, ci un șarpe inofensiv, a avut coșmaruri mai multe nopți, mama șarpelui venind să i-l ceară în somn.” (M.L.) E vorba de Mircea Eliade. Pot foarte bine să înțeleg. Zile în șir m-a urmărit regretul de a ucide, la pescuit fiind, un șarpe, un șarpe de apă, în cazul meu, un gest instinctiv, stupid, absolut oribil.

Întrebările lui C.M.U. sunt interesante, dar nu am starea necesară pentru a le lua în serios, pentru a formula răspunsuri cât de cât decente. Sunt inert şi în descompunere. O observ pe tanti C. și o găsesc atât de diminuată, din păcate. Anii trec, respirăm în numele ruinei ce vom fi. Beau o cafea, fumez fără grabă, urmărind zborul ezitant al unui fluture alb, aparent năuc. Sunt la mama, la Schela, în grădină. Mă gândesc la I. Cum ar fi fost viaţa ei dacă nu ne-am fi întâlnit? Întrebarea e colosal de inutilă şi chiar absurdă, dar nu mă pot împiedica să nu zac în ecoul ei. Fluturele planează la nivelul solului, bate egal și fragil din aripi, apoi se rotește, speriat, traversând pâlcul de trandafiri. Cum să fi fost viaţa ei?

O ţesătură lentă și fluidă de nouri albi pe întinderea albastru pal a cerului de dimineaţă.

Ceea ce mă interesează, citind un jurnal, sunt vibraţiile omului din umbra scriiturii sale. „Continui jurnalul din inerţie şi sete de memorie, îndoindu-mă funciar de rostul lui. E doar o meteahnă fără consecinţe.” (Monica Lovinescu, Jurnal esenţial). Aici am sentimentul că surprind chiar identitatea de profunzime a jurnalului, a oricărui jurnal, funcţia sa fundamentală, şi anume, aceea de a fi însoţitor al memoriei, temei al ei.

Ce reuşesc totuşi să fişez, în ideea unor comentarii ulterioare, sunt ezitările M.L. vizavi de jurnalul lui R.P. (și „imposibila lui izolare în literatură”). Jurnalul lui R.P. i se părea „supradimensionat”. Nu mă pot împiedica să surâd.

„Miercuri, 14 octombrie 1981. Spre seară, începem oarecum să vorbim de parti-pris-urile estetizante de la București – pe marginea Jurnalului lui Radu Petrescu, Părul Berenicei, în care înaintez (în ciuda culturii și scrisului lui) cu o enervare crescândă: nimic din contextul politic sau social al anilor ’60 nu trece în aceste pagini rezervate exclusiv literaturii. Dar poate fi literatura o <<rezervație>>?” Şi ce ar fi putut face Radu Petrescu, mă întreb? Încerci să te salvezi, cumva, e tot ce contează. Mi se pare edificator acest pasaj din 1972: „Dar într-o lume de oameni contrariaţi, suspicioşi, timoraţi, înşelaţi, hăituiţi, a căror cea mai înaltă perspectivă este un apartament, un auto-mobil, şi de hăituitori care râd în pumni, ce să aştepţi?” (R.P., jurnal)

Nevroza se adâncește. Nu mă pot opune alunecării decât întinzându-mă în pat, adormind.

Monica Lovinescu recunoaște că este enervată de Părul Berenicei, căci jurnalul lui R.P. nu lasă să se filtreze nimic din „teroarea asupra literelor”. E de înțeles enervarea, așa cum e de înțeles și structura de evaziune și salvare a Părului Berenicei. Concesivă, trece peste: „nu voi putea scrie pentru radio exact ce cred.” Nu vrea, atacându-l pe R.P. să dea satisfacție celor din tabăra adversă: „A-l ataca pentru turnul său de fildeș ar însemna să dau argumente troglodiților neorealiști socialiști.” (Joi 15 octombrie 1981). Peste două luni : „Când îmi spune (Claudia Dumitriu – n.m.) ce a însemnat pentru Radu Petrescu (care suferă de marginalizare) cronica pe care i-am făcut-o la Părul Berenicei, nu mai regret zilele de enervare cu care am plătit-o.”(luni 28 decembrie 1981).

Peste o lună şi ceva: „Marți 9 februarie. V. se întoarce cu un sac de la poștă. Ziare cu campanii de presă ale grupului, care se întețesc, dar și o veste care ne lovește neașteptat de tare: moartea lui Radu Petrescu. Nu-l cunoșteam, Părul Berenicei m-a enervat îndeajuns, dar era și un păgubos, și un conștiincios: servea literatura – pentru care intrase în sărăcie – și nu se servea de ea. Rara avis la București.”

În imagine, Monica Lovinescu (foto de pe contributors.ro)