Jurnal, XXVII

4 octombrie. Mă plimb prin succesiunea de însemnări din vechiul meu jurnal cu un apăsător sentiment de inutilitate. Nu-mi pot înfrânge decepţia. Notaţiile sunt lipsite de virtuţi. Tabloul e inegal, confuz. Literatură secundă. Plictisită. De fapt, niciun-fel-de-literatură, mai bine zis. Încep să-l redactez fără entuziasm. Ca să-mi ocup timpul şi să-mi dau iluzia scrisului.

Scrisul e cel mai adesea expresia unui dezechilibru. Ca şi cum aş merge pe o bordură de ciment, înaltă, cu braţele întinse, căutând să mă păstrez acolo, pe linia subţire, într-un ritm bun, spre un capăt. Scrisul se naşte atunci când sunt gata să îmi pierd ritmul şi braţele balansează repede-repede, bat aerul căutând să restabilească vechea aşezare.

În tren, la întoarcere, două doamne într-o prelungă şi complexantă competiţie de lăudare a propriilor copii: Al meu a fost baschetbalist de marcă. Ştie germană, engleză, franceză. E în Canada. A mea e doctoriţă. Stă într-o vilă în Floreasca. Am dat-o la pian şi vioară de mică. Lumea a amuţit când a dat o probă. Eu am fost directoare 40 de ani. Eu am fost inspector gradul unu. I-am luat nepotului meu profesoară de germană. Banii nu contează dacă e vorba de educaţia lui. L-am înscris la şcoala de arte. Desenează atât de frumos. Profesorul a fost uimit ce frumos desenează, mai bine decât un elev de clasa a 4 a. Fata mea e directoare la o bancă. Au angajat-o din prima. Are o fată, o vilă, un soţ. Copii mai mult decât reuşiţi. Adevărate performanţe umane. Azi adulţi aşezaţi, bine înfipţi în profesii serioase, case, maşini, stimă. Nepoţi predestinaţi genialităţii şi reuşitei în viaţă. E imposibil să nu te simţi un mic ratat, un mic neîmplinit, un tip care nu a reuşit în viaţa asta.

21 octombrie. Aștept de la gestul acesta matinal de a scrie la jurnal o anume dezmeticire în raport cu lumea agitată şi neurastenică în care mă mişc şi eu, ezitant, nesigur pe mine, fără entuziasm şi iluzii, turmentat de vociferaţiile apocaliptice ale televiziunilor peste care trec repede, dar tot le prizez, tot ascult ceva din zumzetul obsedant al nevrozei sociale, din larma obositoare şi fără ieşire. La depresia generală.

Partea grea a maturității e chiar această plecare din sine pentru altceva, acest timp personal restrâns, tot mai restrâns, această deposedare de sine şi livrare către alţii, altceva, această ancorare excesivă în cauze exterioare, suprafeţe, necesităţi, tot felul de imperative sociale. Omul matur e omul încolţit.

23 octombrie. Mi-a plăcut ce a declarat Ioana Maria Vlas la ieşirea din închisoare: „Sunt o persoană realistă şi nu mai am nicio speranţă. Ca şi un vis, nu ca ceva realizabil, mi-aş dori să mă mut undeva lângă o baltă, poate lângă Mânăstirea Pasărea, că acolo e o apă frumoasă, şi să pescuiesc toată ziua. Aş vrea să îmi iau un măgar gri, o cotigă, un câine şi o pisică şi să am cât mai puţin de-a face cu oamenii”. Am surâs.

Alaltăieri am dat prioritate la lift unei fete. E fată de ministru, mi-a zis portarul, cu mândrie. Serios? Şi mie care mi se păruse doar o adolescentă cu un căţel foarte drăguţ purtat în lesă.

Am văzut Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Reţin două sau trei imagini. Ei doi, Elena şi Nicolae Ceauşescu jucând table. Au fost nedespărţiţi preţ de câteva decenii. Până şi moartea, absurdă şi ignobilă, i-a prins aşa cum au trăit, împreună, unul lângă altul. Nu mă îndoiesc că se iubeau. Apoi imaginea lui Nicolae Ceauşescu intrând în magazinele alimentare pregătite în prealabil de activişti. Şi primul lucru pe care-l verifica, de fiecare dată, era pâinea. Nimic altceva. Pâinea. Era poate gestul instinctiv al copilului sărac, copil de ţăran pentru care pâinea era de nepreţuit. Chiar spune la un moment dat că „în provincie pâinea e mai bună decât aici”, în Bucureşti. Poate că nu ştia cum stau lucrurile în provincie. Cel puţin aşa dădea impresia, că nu ştie cum stăteau lucrurile cu pâinea pe cartelă, cu cozile imense la pâine.

Ceauşescu spunând că e bună şi poezia abstractă, dar că mai bună e poezia socială, chiar şi femeile pot aprecia o poezie socială. Sau că simbolismul e bun în artă, dar în politică nu face doi bani.

5 noiembrie. „Sunt lucruri pe care nu le putem şti înainte de patruzeci de ani: preţul unei ore, înţelepciunea sau nebunia anumitor cuvinte, toate absurdităţile pe care le luam în serios, altădată” (Julien Green). Fără discuţie că aşa stau lucrurile. Pierzi ceva, poate entuziasmul, poate puterea de a te amăgi, de a te implica, de a crede. Câştigi în schimb o bucurie intensă şi profundă în raport cu propria ta viaţă. Câştigi, în sfârşit, savoarea de a fi. Aşa cum câştigi teama de a fi – teamă pe care înainte o puteai lesne îndepărta – câştigi conştiinţa fragilităţii lucrurilor, a friabilităţii lor.

Ieri mă nedumerea expresia răcit-cobză. Nu i-am dat de cap.

Singurul lucru care l-aş putea face, cu sens, e să deschid o Şcoală de tip socratic. Aş putea preda cu destulă îndemânare Îndoiala.

17 noiembrie. Cea mai teribilă încerc are pentru un orgolios este aceea de a se abandona lui Dumnezeu. Cum să te laşi Lui, când tendinţa ta „naturală”, de fiinţă căzută, e să-l pui totdeauna în faţă pe „eu”? Detestabilul „eu” de care vorbea Pascal. E poate prima lecţie pe care am învăţat-o după spovedanie.

Foto: Odilia Roșianu