Jurnal, XXVI

19 septembrie. „Viaţa, un episod. E o copilărie să-i dăm importanţă. Să ne obsedeze posteritatea, şi mai şi. Să ne bucurăm de viaţă, atâta cât ne lasă, e destul” (L.C., op.cit., p.180) Cum nu am de gând doar să-l îngân pe L.C., mă întreb dacă suntem siguri, cu adevărat siguri, că viaţa e doar atât, un episod, un scurt declic în noaptea nefiinţei. Ca şi cum Dumnezeu îşi aprinde o ţigară pe promontoriu şi-n fulgerarea ei, chiar dacă nu reuşim să Îi vedem chipul, îi presimţim Prezenţa, vedem marginile luminate ale vieţii, cercul de lumină albicioasă, fulgurantă, evanescentă şi voluptoasă. Nu ştim sigur mai nimic. Poate că e doar atât, un episod. Dar nu ne poartă în braţele sale nicio certitudine. Habar n-avem.

„B.S.: Întreb la ce bun aceste pagini inutile.(…) Mă întreb şi continui”. În ridicolul acesta nu cad. Presupoziţia e: ce valoare are ce scriu? Eu, nu mă întreb. Scriu fiindcă îmi face plăcere, iar cât e de bun ce fac n-am cum să ştiu. Dacă va fi cineva interesat, e bine. Dacă nu, nu se schimbă nimic” (p 213). Sigur, perspectiva e corectă, sănătoasă. Prins în plăcerea de a te povesti ţie însuţi (cum zicea J Green despre Pepys), dar nu din vanitate. Scrisul, în fond, vorbeşte chiar despre această bucurie de a trăi, de a gândi lumea, bucuria de a fi viu, atât cât se mai poate. E o gimnastică pentru spirit. Ce valoare are ce scriu? Probabil niciuna, dar ce minunată, ce revigorantă gratuitate.

L.C. citeşte, comentează pe pagini întregi texte, imagini neo şi veterotestamentare. „La ce să trec acum? La cartea lui Solomon. Să aflu ce-i înţelepciunea. Citesc primul capitol. Numai ameninţări. Dumnezeu se vâră în orice cotlon. În gândurile ascunse. Le scoate la iveală şi, bineînţeles, pedepseşte.” (p.219) Îmi aminteşte de taică-miu care, deodată, a început să citească, meticulos, îndelung, cu semne de carte, într-o discreţie ireproşabilă, Biblia. L-am înţeles, deodată, şi am simţit o durere ascuţită, pregnantă. Am ştiut că se pregăteşte, că-şi fortifică astfel sufletul, că ştie cât de aproape e clipa…

Şi ce-i înţelepciunea? Ce putem numi înţelepciune? Blânda împăcare cu sine, felul în care te înveleşti în materia senină a unui surâs de amurg…

Îi spuneam alaltăieri Ioanei, în vreme ce beam o cafea la o terasă, după ce am urmărit împreună dansurile unor tineri, muzica, bucuria aceea de mişcări, sunete şi culori –îi spuneam iată, lumea, noi toţi, cu toate grijile noastre orizontale legate de bani, slujbe, cariere, datorii, obligaţii, frici nenumărate, dar nu putem respira doar în acest spaţiu închis, orizontal, nu putem trăi fără artă, muzică, literatură, frumos, fără credinţă…, fără să ne hrănim acel augustinian om interior, această realitate intimă…

21 septembrie.Nu aş putea să recomand cu uşurinţă „Cu faţa la perete” de Livius Ciocârlie. Până la urmă asta e: o „torpoare lucidă”.

27 septembrie. Julien Green, Plăcerea de a te povesti ţie însuţi: „24 mai. Stau aşezat la o fereastră şi privesc cum trece viaţa mea”. J.G. avea 42 de ani când nota asta. Nu mă pot împiedica să constat că e destul de banal şi de patetic spus. Dar e greu, şi nici nu cred că e firesc şi sănătos altfel. Ţine de ritmul natural al vieţii să fii mediocru, teluric, anodin, în expresiile felurite ale existenţei: gesturi, gânduri, ziceri, judecăţi. Strălucirea ne vizitează rar sau deloc.

„De altminteri, m-am întrebat deseori dacă ţinerea unui jurnal nu-i potrivnică instinctului care vrea să uităm, căci uitarea ne uşurează de o povară, în timp ce amintirea ne trage îndărăt, ne împiedică să înaintăm” (p.130) Dar uitarea e de fapt o iluzie. Nu uităm, realmente, nimic. Ceea ce numim instinctul uitării e doar gestul de mecanică a inconştientului de a adormi ceva sau altceva, amorţeala, tragerea cortinei, închiderea silenţioasă a unui sertar. Trecutul e însă viu, prezent, gata oricând să tresară din somnul său iluzoriu. Apoi, să fim serioşi, nu există îndărăt şi nici înainte-înaintare. Nu înaintăm nicăieri. Iluzia înaintării e această mişcare în cerc.

28 septembrie .Sentimentul că în general lucrurile nu se leagă, că nu s-au legat niciodată cu adevărat, doar aparent, sentiment vechi și irezolvabil.

Cu ani în urmă obişnuiam să notez cu creionul – aveam un HB de culoare galbenă, ascuţit perfect, vârful de cărbune lăsa totdeauna în urma sa linii subţiri, fragile – pe marginea cărţilor citite. Notam anumite citate sau idei (cum să le numesc altfel?) survenite în timpul lecturii, pe mici panglici de hârtie. Panglicile ajungeau semne de carte, cu scrisul meu miniatural, de miop. Mi-am pierdut acest bun obicei, probabil că din cauza auto-suficienţei (care e de fapt o formă de lene). Acum, constat cu oarecare amărăciune, mă rezum la gestul ingrat de a îndoi puţin colţul unei pagini, pentru a reveni. Sunt la pagina 143 din jurnalul lui Julien Green şi încerc să redau paginii perfecţiunea iniţială, netezind vârfurile de pagină îndoite. E frumoasă pagina de carte. Unul dintre cele mai frumoase lucruri din lume, una dintre cele mai de seamă privelişti. Semne, straturi şi adâncimi. Tranchilizantul ei foşnet celulozic.

„Un om trecut de patruzeci de ani îşi dă seama că lumea lui a dispărut şi că supravieţuieşte unor ruine” (J.G., 9 august 1947). Odată cu timpul, pas cu pas, devii doar un supravieţuitor. O torţă care încă îşi luminează paşii pe străzile nopţii.

„Ţin acest jurnal cu mult mai puţină regularitate decât în tinereţe, când totul era nou pentru mine şi când mi se părea că până şi forma unei flăcări din cămin trebuie descrisă. Nu pentru că nu mai simt frumuseţea focului, nici vorbă. Pe măsură ce înaintez, sunt tot mai sensibil la splendoarea lumii vizibile, la tot ce Dumnezeu ne arată, iar noi abia ce privim, dar timpul îmi este drămuit, sunt tot mai avar cu zilele mele, ceea ce-i o prostie, pentru că durata este o iluzie ca oricare alta. Vom muri peste două ore, spunea sfânta Tereza de Avila” (J.G., 2 aprilie 1955)

Imagine de pe garbo.ro