Jurnal, XXIII

Ieri am vrut la un moment dat să ies, să mă alătur şi eu maselor protestatare, să mărşăluiesc pas la pas, cot la cot cu ei, să mă implic. Am uneori porniri de acest tip, colective, tovărăşeşti, sugrumate repede fie de lene, fie de sentimentul inutilităţii tuturor cauzelor colective.

La tv, seara, imagini cu tipi şi tipe la grătar, la marginea unui drum, lângă un copac, învârtind fleici sau mititei, cu pahare de plastic în mâini. În imagini se văd maşinile parcate în apropiere. Chipul prezentatoarei e obosit.

Aseară mă gândeam că timpul poartă cu sine toate chipurile, aşa cum fluviul îşi poartă apele de adâncime, iar cerul norii. O comparaţie mai potrivită nu am găsit. Mă gândeam că viaţa fiecăruia dintre noi e un fluviu. Suntem doar ape. Ne întâlnim, atunci când o facem, undeva în delte.

În anticariat – o lume de obiecte felurite, vechi sau de o îndoielnică vechime, simpatice sau grave, obiecte amintind de oamenii uitaţi şi pierduţi cărora le-au aparţinut cândva.

O vagă dâră de lumină pătrunde printr-o fantă a draperiilor.

În librărie, undeva în stânga mea, o carte foşnind în palmele unei fetiţe de 8 ani. E un foşnet de cristale, rar şi neasemuit de tandru.

Nu mi-au plăcut niciodată mişcările bruşte, gesturile repezi, precipitate. Când eram copil şi jucam fotbal îmi plăceau pasele lungi date de la jumătatea terenului spre careu, loviturile de colţ, boltite, execuţiile de la 16 m, peste zidul de 3-4 băieţi îndârjiţi şi transpiraţi. Mă poziţionam totdeauna pe un rol de construcţie şi deschidere, mă complicam rareori. Preferam să şutez de la distanţă. Eram un marcator solitar, încercam să evit contactele dure şi inutile.

Răsfoind cartea lui A.H. simt atât de pregnant textura uscată şi foşnitoare a paginilor îngălbenite, parfumul de vechi, frumuseţea austeră a literei de tipar, siguranţa frazării ce încântă. Îmi amintesc foarte bine de perioada în care am fost bibliotecar, de fascinaţia ce o nutream, şi încă o am, faţă de ediţiile interbelice. Astfel de cărţi se copertează, nu se lasă aşa, la filă. Pe atunci existau în cadrul marilor biblioteci ateliere de legat, filele se prindeau în menghine, cleiuri, aţe şi cartoane pentru a se putea aşeza bine în raft. Era o meserie frumoasă – legător de cărţi. Acum cred că a dispărut cu totul.

Până la urmă doar copilăria e cea care ne aduce la nivelul îngerilor.

Cred că oamenii, mulţi dintre ei, au o natură florală, de bulbi care se deschid în lumina potrivită a soarelui sau stau aşa, închişi, cu petalele strânse în jurul miezului lor fragil.

28 aprilie. Nu pot scrie decât din ce trăiesc, ancorat în jurul unui ”eu” din ce în ce mai obositor şi mai ”detestabil”, vorba lui Pascal.

Jurnalul aglomerează notaţii felurite dar ele nu conturează nicio naraţiune. Sunt scrise de dragul notaţiei. Plonjez în inutilitatea dulce a acestui gest de a nota la jurnal, aşa cum unii se lasă plăcerii şi obişnuinţei de a şofa. Jurnalul e bmw-ul meu.

De cele mai multe ori cerul se desface deasupra oraşului cumva indiferent, opac, egal cu sine, ca o reflecţie a indiferenţei cu care înșişi oamenii îl privesc. Abia furtuna îl face spectaculos, îl readuce la viaţă, îl face, din nou, înfricoşător de frumos.

La cafea, cerul apos al Bucureștiului, întins, inert, ca şi cum am sta sub apăsarea unei sepii ce doarme pe fundul oceanului.

Am scris Noaptea pisicilor lungi în doi ani. Adică greu, poticnit, nevrotic, aşa cum am trăit. Până la urmă scrisul (stilul) e omul, cum spunea moralistul francez, indiscutabil. Noaptea mă exprimă într-un grad ridicat, căci mă dezvăluie, mă arată aşa cum am fost zi de zi, în tot acest timp. E o cronică a senzaţiilor mele, a raportării mele la lucruri. Până la urmă e un jurnal.

1 mai. Am privit ieri seară de pe balcon, îndelung, limbul de foc al cerului, la orizont. Peste oraş, departe, chiar unde norii păreau să atingă pământul, ca o rană, ca o tăietură de foc, dincolo de siluetele ultimelor clădiri din Bucureşti.

În timp ce, pe la amiază, urmăream o emisiune foarte interesantă pe Money Chanell, despre criză, îmi spuneam privind pe fereastră că e totuşi foarte plăcut să te uiți la nori, la desenul lor leneş pe cerul capricios. Îi vedeam în îndepărtare, albi, pufoşi, strălucind, răsfiraţi, impasibili, gândindu-mă totodată că azi e ziua copilului, că în copilărie nu-i priveam cu atenţie, abia mai târziu, mult mai târziu am început să-i observ, şi că începi să-i vezi, să-i vezi cu adevărat şi să-i simţi abia atunci când deja cu fiecare zi te apropii de ei, te înalţi puţin, zi după zi, şi tălpile tale deja plutesc deasupra asfaltului umed, deasupra trotuarului, când viaţa te face mai uşor, mai pufos, mai evanescent. Poate că norii sunt călătorii de altădată, copiii veacurilor ce au apus şi care nu se sting încă.

4 mai. Scriind nu fac decât să-mi urmez viziunile sau senzaţiile, să mă las purtat, manevrat, transfigurat de febra lor. Nu cred că am vrut vreodată să dăruiesc ceva prin scris, vreun înţeles, vreo experienţă, vreo figură interesantă. Am vrut doar să privesc mai atent lucrurile, să merg mai departe, cât mai departe, în adâncul întunecat şi necunoscut al lumii. Scrisul e pentru mine ca o macetă. Îmi despic o cărare prin zidurile vegetale, umede. Poate că văd şi simt lumea tocmai prin aceste lovituri imprecise în stânga şi dreapta, pas după pas.

Citind ieri în iarbă, la Străuleşti, din jurnalul lui Andrei Pleşu, m-am gândit că, la urma urmei, nu ştim încă nimic, că nu avem decât răspunsuri aproximative la întrebările noastre. Că raţiunea e un orb cu mâinile întinse, pipăind lucrurile, contururile, înaintând spre necunoscut. E ceea ce mi-a spus şi părintele N., pe scările bisericii, alaltăieri, că o vreme a crezut că raţiunea e totul, că ea te ţine în lumină, când de fapt doar sentimentul face acest lucru. Şi m-am gândit la ce spunea Kierkeggard, dacă nu mă înşel: creştinul crede împotriva inteligenţei.

Inteligenţa e atee. Demistifică repede, totul, având explicaţii pentru orice, când nu totul e de explicat.