Jurnal, XXII

Colecţionez, în Jurnal, felurite citate din jurnalele citite. Jurnalul ca retragere, la Livius Ciocârlie: „Întoarcerea (pentru a câta oară?) la jurnal îmi dă un sentiment liniştitor. Mă simt bine cu el, nu mă interesează poetica jurnalului, cât e de literar, ce valoare are, la ce poate folosi. E un loc unde te poţi feri de lume, fiind totuşi în ea”.

Şi o idee similară la Gombrowicz: „Jurnalul este un loc protector, refugiu împotriva restului universului, împotriva acestui vid, a acestui vârtej care riscă să te înghită, împotriva acestui salt în necunoscut, a multiplităţii, a dispersiei”.

Dar şi din Radu Petrescu: „Acest jurnal e tot mai mult scris doar pentru mine, ceea ce mă mângâie”.

Fragmentul pe care îl căutam, în care e vorba despre D. Ce ar fi spus Dora? S-ar fi regăsit? E scris puţin despre ea, tangenţial, dar totuşi ea e centrul, imaginea ancoră a tuturor imaginilor din acest fragment. Ar fi meritat, cu siguranţă, o tuşă mai puternică, mai clară. Dar nu mă simt în stare să continui. Încerc să mă retrag, resemnat şi obosit, din propriul trecut. Nici ea, nici S. nu mai sunt, iar această situaţie încă mi se pare ireală, neverosimilă.

Acum să transcriu şi din Jurnalul pe 2010. Ar mai fi în lucru nişte caiete mai vechi şi două sectoare de Jurnal. Aş schimba însă perspectiva. Şi probabil că o voi face, în sensul că mă voi aşeza undeva în marginea vechilor texte, mormăind şi comentând.

2 martie.Ne spunem cuvinte. Ne facem jurăminte. Ne facem promisiuni. Semnăm hârtii, contracte, înţelegeri. Ele sunt forme prin care teama noastră de incertitudini aţipeşte.

Mă întrebam azi-dimineaţă, la cafea dacă merită, dacă merită cu adevărat să scrii doar pentru sine. Răspunsul nu poate fi decât unul negativ, indiscutabil. La ce bun? Dacă nu îi dăruieşti celuilalt măcar o idee, o imagine, un fragment, totul e sterp, absurd. Ce sens adânc joacă în vieţile noastre verbul a dărui.

Scrisul la jurnal e un exerciţiu prin care vrei să înţelegi mai bine, mai adânc, lucrurile care te trăiesc. Dacă nu azi, atunci mâine, când tumultul se va aşeza.

Când scrii pentru ceilalţi vrei de fapt să placi, să seduci, să convingi. E în joc nevoia de a iubi şi de a fi iubit.

Mă amuz gândindu-mă că de fapt am stat zile întregi doar asupra unor fraze de început, căutând să găsesc cea mai bună aşezare a cuvintelor în imagini. Zile întregi m-am gândit doar la imaginile acestea, m-am lăsat purtat de ele, căutând Expresia lor desăvârşită. Prea mult mi-am spus. Căci în acest ritm nu ajungi departe. Dar trebuie să ajung undeva? Aş putea scrie toată viaţa doar un haiku. L-aş putea scrie şi rescrie mereu, cu minuţie, cu ardoare, fără grabă şi fără dorinţa de a dovedi ceva.

Mă gândesc la felul straniu în care imaginile se pierd, se disipează, îndepărtându-se interior, devenind dune de nisip la marginea deşertului. Atunci când cobori în cartierele mărginaşe, pe stradele înguste, pietruite, şi de sus, de pe Marile Ziduri, poţi privi în linişte felul în care vântul le mângâie şi modelează neîncetat formele, apropiindu-le, îndepărtându-le. Vântul nu e altceva decât dragoste şi uitare, regăsire şi moarte, nostalgie şi joc.

Mă gândesc la felul în care femeile vin şi pleacă, la felul acesta frumos şi tandru în care traversează un bărbat, viaţa lui. Cum trec prin inima lui, grăbite sau răbdătoare, aşa cum trec corăbiile prin largul întunecat al mării, cu pânzele ridicate, aproape ireale, purtate de vântul de miazăzi.

18 martie. Anumite femei nu pleacă niciodată din viaţa ta. Felul acesta subtil prin care ele rămân, adormite, în tine.

Viaţa nu ar trebui niciodată explicată, lămurită, înţeleasă până la capăt. Lucrurile ar trebui lăsate în penumbra lor, în ritmurile lor de neînţeles.

Noi căutăm mereu şi mereu o înţelepciune care vine, dacă vine, abia mai târziu, în amurg. Abia atunci suntem cu adevărat.

Bucuria măruntă de a fi, de a privi, asculta, admira şi gusta sunetele şi culorile lumii, de a te bucura de sine, de simplitatea ta, de ceilalţi, de felul lor unic şi irepetabil de a fi.

Dragostea e mişcarea bilelor pe suprafaţa verde a mesei de biliard, aşa cum Dumnezeu e perfecţiunea lor sferică, sidefată, şi alunecarea lor silenţioasă.

Spectacolul uman e cât se poate de interesant. Doar uneori te încearcă acest sentiment de izolare, de atomizare, în ciuda rumorii, în ciuda forfotei, în ciuda expunerii. Sentimentul unei mari singurătăţi colective. Corpuri ce trec unele pe lângă altele şi nu se ating, nu se pot atinge, rulează încolo şi încoace, nu comunică niciodată, doar îşi expun suprafeţele, cochiliile.

M-am trezit dornic de mişcare, de aer proaspăt. Am uneori revolte uşoare contra propriilor lentori. Aseară când urcam scările am avut un sentiment plăcut şi ciudat, de solidaritate plăcută cu propriul corp.

Nu am mai avut, zilele acestea, chef de scris. Cel mai adesea aşa stau lucrurile. Îmi fac o cafea, pe la 4,45. E linişte. Gesturile mele cele mai simple îmi par zgomotoase, indecente.

11 aprilie. În adâncurile noastre suntem doar făpturile peşterii pe ai cărei pereţi joacă lumina şi umbrele iluziei, şi dincolo de care se adâncesc paşii nocturni ai jivinelor, Noaptea cu zeii ei neştiuţi, cu înfricoşările şi visele. Desenăm în lumina flăcărilor bizonii şi arcurile, câmpiile întinse, neobosite, soarele arzător ridicat deasupra lumii noastre ca o primă şi supremă certitudine.

Mi-am observat în fugă chipul, într-o oglindă, sub o lumină albă, de neon. Mi s-a părut atins de paloare. Mi s-a părut chipul unui animal evaziv.