Jurnal, XXI

Poate că sensul scrisului, unul dintre sensurile scrisului, e de fapt unul de o incredibilă simplitate: să redai vieţii amplitudinea şi splendoarea pe care le pierzi trăind, trăit fiind mai departe. Chipuri, voci, lumini, parfumuri, locuri şi întâmplări, iubiri, drame mărunte, erori, întrebări, prostii, regrete, trepte, vârste, încercări felurite – şi pe care scrisul le readuce în imediat, la suprafaţă, le revitalizează şi, poate abia acum, în chiar actul acesta impur şi straniu al scrierii, le valorizezi cu adevărat.

Trăim, mergem mai departe, adică uităm, ne uităm, ne lăsăm în urmă, trădăm, ne trădăm. Scrisul este oprire în loc, întoarcere în loc. Gestul de a sufla de pe suprafeţele fragmentelor de viaţă pelicula ingrată de praf. Întreaga strălucire a lumii e chiar în palmele noastre.

M-am trezit în nopţile acelea, la Budapesta, din două în două ore ca să îi dau să bea lapte. Corpul ei era luminescent, efectiv, nu e nicio metaforă aici, şi acum îmi explic că probabil era din cauza radiaţiilor, a tratamentului pentru care venisem acolo, în noiembrie, cu trenul. Cert este că nu-i plăcea chestia ’’aceea’’, a mormăit la un moment dat, adică faptul că era închisă într-un aparat, dar asta a fost tot ca şi mormăit. Nu vorbeam niciodată de doctori, tratament, frică. Se trezea, îşi bea laptele şi adormea la loc, epuizată, până spre prânz.

Nu o să merg la înmormântarea Dorei. Mi se pare pur şi simplu incredibil totul.

Îl invoc la un moment dat, în Jurnal, pe Livius Ciocârlie care spune în Fragmente despre vid: ’’Dacă ceea ce fac este o iniţiere, sfârşitul ei bun nu poate fi decât clipa în care voi renunţa, fără sechele, la scris.’’ Până la urmă, da, sunt de acord, scrii pentru a înţelege. Iar această înţelegere trebuie să te înalţe, să te lase libertăţii şi simplităţii.

Scrisul ca mod onorabil de a te lăsa înfulecat de timp: „… scriu însă din deprindere, dintr-un obicei prost, dintr-un viciu contractat în copilărie. şi am să mai scriu pentru că, neputând face politică şi nefiind filosof, trebuie să-mi petrec timpul cu ceva până la moarte, ca s-o uit şi ca să nu mă plictisesc de tot” (Eugen Ionescu). Dar îmi stăruie în minte aluzia maliţioasă a lui Şestov – scrii, şi nu mai eşti în stare de nimic altceva. Te învârţi ca un animal în arenă, speriat. În supa propriului eşec.

Pietrele de pe plajă în bătaia soarelui dimineţii formulează, laolaltă, uscate, un text amorf. Dar atunci când plouă sau valurile stârnite de vapoare le spală îşi redobândesc deodată identitatea, fiecare regăsindu-şi culoarea, sunetul şi respiraţia proprie.

Alunecarea lenevoasă a norilor la amiază.

Eroarea lui F.K., şi a tuturor celor seduşi de Dezastru: ,,N-am vrut să las să ajungă la mine decât absurdul vieţii”.

Actul de a scrie, care ne aduce în lumina unei stranii şi îngrijorătoare distincţii – „trista şi ciudata noastră nevoie de a scrie”, spunea Gellu Naum. Pentru că scrisul este un act intens orgolios, acest lucru ar trebui să ne dea de gândit, căci demonul se simte foarte bine în preajma autorului, şi cel mai adesea e încurajator şi cât se poate de cooperant.

Luna, asemeni câinilor ce latră dincolo de garduri, a pisicilor urcate pe acoperişuri şi a aricilor bâjbâind printre ierburi, e şi ea o vietate a nopţii.

Unul dintre cele mai tulburătoare fragmente pe care le-am întâlnit până acum e din Întuneric la amiază de Arthur Koestler: „De ce nu l-a întrebat Procurorul general: „Inculpat Rubasov, care-i părerea ta despre infinit?” Nu ar fi fost în stare să-i răspundă, şi, aici se afla adevărata sursă a vinovăţiei sale… Poate exista vină mai mare?”.

Doar imbecilitatea nu consacră lui Dumnezeu nici un gând. Doar imbecilitatea are temeritatea de a-L evita.

Abu Hamid Al Ghazali, retrăgându-se la un moment dat din prea obositorul şi zgomotosul Bagdad într-o aşezare mult mai liniştită, spune: iată o oglindă. Vorbeşte despre capacitatea omenescului de a atinge nivelul serafic de puritate – orizontul îngerilor.

Rugina acoperă oglinda, îi tulbură limpezimile, îi strică frumuseţea şi, în ultimă instanţă, sensul, care e unul al fidelităţii în reprezentare. Imaginile ce le reflectă sunt atinse, fatal, de neclaritate, de urâţenie. Cel care vrea să-i restituie frumuseţea de început şi pierduta limpezime trebuie să-şi suflece mânecile şi să cureţe nefasta rugină. E primul pas dacă vrei să fii în ordine cu tine însuţi. Următorul pas e cel al bunei aşezări în faţa oglinzii. Adică al curajului de a te aşeza în lumina adevărului, în unghiul potrivit.

’’Primejdiosul’’ Socrate e aşteptat de Agaton pentru a sărbători triumful acestuia. În a sa întâmpinare vine tânărul Aristodem care-i priveşte, plin de uimire, încetineala cu care îşi leagă sandalele. Un Socrate tocmai ieşit din baie (lucru rar, spune uşor ironic Platon), un Socrate curat, îngrijit. Întrebându-l unde se duce aşa ”gătit”, Socrate îi răspunde: „Să iau masa la Agaton. Ieri mi-a scăpat, la sărbătorirea premiului său, mai ales că era şi intimidat în lumea cea multă de acolo. Dar i-am promis să mă duc astăzi. Iată de ce mă vezi gătit, ca să fiu frumos la întâlnirea cu un om frumos”. Ca să fiu frumos la întâlnirea cu un om frumos.