Jurnal, XXIV

3 august. În jurnal, recunosc, m-am ferit să „văd” lucrurile din jur, dezbaterile, viaţa tulbure şi agitată a zilelor, realitatea amară, liniile de tensiune, tristețile de zi cu zi, tot ceea ce mintea noastră vede la tv, pe stradă, în jur, şi resimte. Această Românie ce devine cumva sufocantă, apăsătoare, ca o patrie ingrată şi dragă, pe care o deteşti şi o iubeşti în măsuri inegale.

M-am gândit la jurnal ca la un refugiu. Cumva, în mod nenatural, am vrut să mă izolez, să mă rup din actual, din imediat, să văd doar norii, doar ceea ce e plăcut şi calm. Am încercat să-mi construiesc un fel de sferă. M-am educat ca în fiecare dimineaţă să-mi beau cafeaua şi să privesc cerul, indiferent de locul în care mă aflu. Cerul văzut pe fereastra unei garsoniere, a unei camere de hotel, a unui tren în mişcare. Cerul văzut de aici, din grădina casei părinteşti. Şi să-mi beau cafeaua în afara lumii, prins în mişcările interioare, nevăzute. Să-mi ţes un fel de pânză de păianjen, aproape nevăzută, în care să mă prind şi înfăşor, şi să mă apăr poate de întregul vacarm din jur. Aşa am ajuns să fiu cumva indiferent. Să trec peste oameni, peste cei din jur. Să par rece, abstras, poate egopat, poate suficient sieşi. Aseară, după ce am văzut un film, m-am gândit cu ciudă la aceste lucruri. În fond ce fac? Scriu ca şi cum aş un tip superficial? Un frivol? Un bărbat în vacanţă. Un zid. Oamenii mă privesc şi zic ce mişto că poţi trăi aşa, nepermeabil la freamătul teribil din jur, la adăpost cumva de nevroza socială din jur, că bei cafea, că citeşti, că ai timpul tău personal. Dar cu toate acestea nu sunt un nesimțitor. Lumea, aşa cum o simt, lumea noastră românească imediată, nu-mi place. Săptămânal scriu la ziar, şi atunci scriu despre această lume. Luni scriu. Luni iau act de această lume. Citesc ziarele. Mă uit la ştiri. Mă irit de nedreptate, de răul în care stăm, căci stăm. Un rău din care aş vrea să ne mişcăm, să ieşim. Tresar bucuros când aud ceva care laudă ţara asta, un om, un loc. Mi se pare că se deschide o fereastră spre posibil. Sunt obosit de negativ, de critica fără capăt…

5 august. Serile de august sunt copleşite de sunetele greierilor. Îi presimt pe undeva prin tufele din jur. Chinezii văd în greiere o făptură ce prevesteşte binele.

Toate nopţile de august păstrează încă, subtil şi calm, gustul copilăriei, îndepărtată şi totuşi prezentă, aproape, izbucnind din felurite nimicuri: briza Dunării, smochinele, frunzele de nuc, bondarii ce dau roată florilor, cărţile vechi, oamenii, ploaia…

9 august. Ieri şi alaltăieri. Acelaşi sentiment de vară aflată-n amurg, de sunete florale, opulente, de aur moale, putred, opulent. Soarele blând al amiezii, vântul serii, sălbăticit, ţârâitul ameţitor al greierilor. Dimineţile sunt deja mai răcoroase. Îmi beau cafeaua ascultând piuitul unor pui de găină şi vocile îndepărtate ale unor muncitori ce ridică, în vecini, o casă, zidurile de cărămidă roşie. Vacanţa se apropie de sfârşitul ei melancolic.

Mă gândeam ieri că purtăm cu noi şi atâtea voci tainice, ale frustrărilor, ale nemulţumirilor de sine, ale reproşurilor pe care ni le tot facem şi le facem celorlalţi, cel mai adesea în tăcere, din discreţie, din laşitate, din dorinţa de a nu-i răni pe ceilalţi sau de a nu ne arăta prea slabi. Că suntem făuriţi şi din acest aluat negru, şi că e imposibil să scapi curat, pur, neatins, senin, din îmbrăţişarea lumii în care trăim. Că puritatea e o iluzie, în rând cu altele. Iar ceea ce tăcem, acest discurs tăinuit, acest vuiet surd ne însoţeşte discursul vizibil. Totul e să găseşti acel bun echilibru între bucurie şi mâhnire. Totul e să ierţi, să înveţi să ierţi, deşi nu e uşor să ierţi, să mergi mai departe de cercul neiertării.

17 august. Bucureştiul – pe care-l regăsesc frumos, obosit şi apăsător, un mamifer leneş şi plictisit ce-ţi poartă corpul amorţit între pereţii săi de marsupiu.

19 august. Din bucătărie văd în fiecare dimineaţă curţi interioare, faţadele unor clădiri vechi, ponosite, ascunse după şirul blocurilor de pe bd Unirii colţ cu str Traian. Privesc ferestrele mici, inexpresive, acoperişuri de tablă, antene-satelit, hornuri de cărămidă, şi, în depărtare, blocuri, fâşii de nouri indolenţi, Inter-ul. Apropierea toamnei se simte în chiar răcoarea plăcută a dimineţii şi-n felul mai blând al soarelui poposind pe acoperişuri.

Discutam ieri cu electricianul venit să repare ceva la tabloul electric de pe hol. Eu îi ţineam lanterna în timp ce el meşterea la fire. Ce bine e să ştii o meserie clară, ceva de care oamenii au nevoie şi te caută, te cheamă. Te simţi dintr-odată prins într-unul din sensurile acestei lumi, în mecanismele ei, în ordinea ei.

Toamna nu e deloc un anotimp pentru cinici. Toamna te îmblânzeşte, te face moale, meditativ, nostalgic.

4 septembrie. Acum, cu o pătură subţire în jurul taliei, la cafea, toamna îmi pare mai degrabă o uşoară prevestire a iernii.

„Care este adevărata măsură a prieteniei ? Vă spun eu. Cantitatea de timp preţios pe care eşti dispus să o risipeşti pe calamităţile şi ratările altcuiva” Richard Ford, Cronicarul sportiv. Chiar aşa.

„Nimic pe lume nu poate fi mai promiţător decât să ştii că, undeva, o femeie care îţi place se gândeşte la tine. Invers, de asemenea, nu poate fi ceva mai rău pe lume decât să ştii că nu există nicăieri o femeie care să se gândească la tine. Sau şi mai groaznic. Că o femeie te-a părăsit din cauză că tu ai fost cap sec. E ca şi cum te-ai uita afară pe fereastră dintr-un avion şi ai constata că pământul a dispărut. Nicio singurătate nu se poate compara cu aşa ceva”. Richard Ford, Cronicarul sportiv.

14 septembrie. „Încerc să reduc motoarele, e târziu.” (Livius Ciocârlie, „Cu fața la perete”)

18 septembrie. Parantezele îmi plac cel mai mult: „Cât mai ai de lucru?, m-a întrebat T zilele trecute. Am început să râd”, (Cu fața la perete, p 142).

Imagine de pe flickr.com