Jurnal, XXIV

7 iunie. Dimineaţa se aud cocoşii şi găinile din curţile caselor din jurul blocului acesta nou, aparent puternic, cu portari bine făcuţi şi terase ample, arcuite spre nord vest. Dimineaţa îmi beau cafeaua privind prin uşa de sticlă a bucătăriei până departe, până acolo unde cerul îşi estompează puritatea şi liniştea. Uneori mai ies pe balcon, privesc maşinile în intersecţie, albe, roşii, galbene, argintii. Noaptea câinii latră, se cheamă, se înfruntă în întunericul răcoros.

16 iunie. Nu am mai scris la jurnal de ceva vreme. Ce să tot şi scrii? Notaţii banale. Mă simt prins într-un fel ciudat de neîncredere legată de scris. Ce rezolvă scrisul? Nu rezolvă nimic. E şi el tot o iluzie.

Ieri am fost prin piaţă. Am luat cartofi, roşii, ardei gras, mere şi margarete pentru Ioana. Am pregătit o salată de roşii de care am fost realmente încântat. Soarele dogorea copleşitor încă de la orele 10,00.

M-am gândit, privind oamenii, maşinile şi clădirile din piaţa Chibrit că vara aş prefera să fiu un învăţător de ţară. Aş ieşi dimineaţa în curte şi aş scoate apă din fântână, în măcănitul puilor de raţă, într-o lume veche, umbroasă şi simplă.

Vocea mea e înceată, moale, fără vigoare. Şi uneori am impresia că nu am realmente nimic de spus. Doar uneori sunt traversat de viziune. Doar uneori simt cum miezul lucrurilor se desface, incandescent şi straniu. Sunt rarele momente în care tran-scriu, în care faptul de a scrie se salvează din vanitoasa lui inutilitate.

Actul de a gândi lumea în care te mişti: metafora corpului tare al nucii, a desfacerii dure a miezului (a filosofa cu ciocanul, vorba lui Nietzsche). Şi metafora bulbului de ceapă, a desfacerii lente, foaie cu foaie (H.R.P.).

22 iunie. A plouat în zilele din urmă. Amorţitor, provincial. Un nor întunecat, undeva departe, spre vest, venind încoace. Soarele dimineţii e plăcut, stăpâneşte cealaltă jumătate de cer.

24 iunie. E foarte răcoare acum, în grădină, când scriu. Am pe mine două flanele şi fularul bine strâns în jurul gâtului. Lumina soarelui e crudă, străbate frunzişurile. În dreapta mea un mănunchi de trandafiri roşii se înalţă şi se leagănă sub apăsarea vântului. O să devin, treptat, un peisagist rural.

26 iunie. În general privesc norii, aş răspunde oricui m-ar întreba: ce faci? Mi se pare cea mai bună îndeletnicire posibilă.

27 iunie. Ce vară dubioasă, exclamă şoferul de taxi. Eu surâd pe bancheta din spate, privind casele în vreme ce coborâm pe str. Cicero, lăsând în urmă, în stânga şi dreapta, alte stradele, ca vertebrele unui peşte marin, albe, ordonate, lucind în lumina unui soare uşor ezitant.

1 iulie. „Să nu-şi închipuie cineva că sfârşitul unei căsnicii îţi dă libertatea să te ţii într-o veselie după fuste şi să duci acea existenţă fascinantă de care n-ai avut parte înainte. Nimic mai departe de adevăr. Nimeni n-o poate ţine aşa pentru multă vreme. Clubul Bărbaţilor Divorţaţi de aici din oraş, unde sunt şi eu membru, m-a ajutat să mă conving măcar de asta, dacă nu şi de altceva – nu prea obişnuim să discutăm despre femei când ne întâlnim şi ne simţim uşuraţi pentru simplul fapt că suntem noi între noi, bărbaţii singuri. Ceea ce desfacerea căsătoriei mi-a adus mie –şi celor mai mulţi dintre noi – a fost celibatul, împreună cu mai multă fidelitate decât voi fi avut eu vreodată, fără să existe totuşi persoana potrivită căreia să-i fii credincios sau să-i închini acest celibat. Doar un nesfârşit moment gol. Deşi fiecare om ar trebui să trăiască în singurătate la un moment dat. Nu ca atunci când eşti puştan… Ci la maturitate. Atunci să fii singur. Poate fi foarte bine. Ajungi până la urmă să te concentrezi mai mult asupra ta…’’ (Richard Ford, Cronicarul sportiv)

4 iulie. Ce aduce cu sine maturitatea dacă nu, în sfârşit, o anume împăcare cu tine, cu propriile neajunsuri, nereuşite?

8 iulie. Nori pufoşi şi grei, vântul agitând frunzişul, noi în flanele şi cu şosete în picioare.

11 iulie. Ieri seară, în curtea Mânăstirii Tismana, un copil de un anişor şi ceva plângea de rupea. Degeaba încercau maică-sa şi o mătuşă să-l liniştească. Se strâmbau la ea, vorbeau cu ea, degeaba. Fetiţa plângea nestăvilit. Apoi a trecut o măicuţă. A rupt o floare roz dintr-un pâlc alăturat şi i-a dat-o copilului, spunând cu simplitate: din cauza aceasta plânge. Şi copilul pur şi simplu s-a liniştit, dintr-odată.

Liniştea de amiază a satelor vechi, cu bătrâni strânşi pe bănci din lemn la porţile caselor, discutând. Pruni, meri, rugi de mure. Un aer bun, sănătos, şi o lumină blândă a soarelui. Sunt sigur că am putea trăi frumos la sat, măcar o parte din vară. Am putea citi în livezi, pe iarbă. Departe de nebulozitatea marilor oraşe, măcar pentru un timp.

30 iulie. Nu am mai scris niciun rând. Şi nici nu am prea citit. În schimb, am privit stânci, păduri, ape, vacile cu clopot la gât, câinii, sătenii. Citeam acum în Temele franceze ale lui Nicolae Manolescu că el nu a rezistat deloc într-un sat francez, în ciuda condiţiilor excelente de cazare, că a luat primul tren spre Paris, şi că abia în gară, în forfota aceea ameţitoare şi-a regăsit calmul. M-a amuzat puţin. În fond aşa şi este: liniştea aceasta a satului tradiţional, unduirea lanurilor verzi de grâu, totul e cumva apăsător. Suntem în mod iremediabil făpturi urbane, abia în fluxul nebunesc al bulevardelor şi stațiilor de metrou ne regăsim ritmul, respiraţia. Ceva s-a schimbat în noi. Suntem turişti, acolo unde ar trebui să ne simţim acasă, printre rugi de mure şi poteci năpădite de iarbă.

Foto de pe amazingromania.net