Jurnal, XX

Strada străbate în linie dreaptă o jumătate de oraş. Un parc vechi, umbros, castani bătrâni. Aici obişnuiam să-mi fac veacul în anii de liceu. Mă plimbam, intimidat de situaţie, cu frumoasa mea colegă, C. Ea avea o bicicletă albastră, Pegas. Eu o bicicletă roşie, Pegas.

Discutam tot felul de chestii. La un moment dat am discutat despre împerechere (termenul îi aparţine ei). Mi-a zis că o sperie ideea, că se simte neîmplinită biologic pentru aşa ceva. Trebuie să fii mai solid, mai bine constituit, să mănânci bine şi să ai oasele mai tari.

Ne plimbam pe alei împreună cu bicicletele noastre aşteptând să ne împlinim biologic. Într-o bună zi vom avea oasele pubiene puternice, frumos conturate, sexele noastre catifelate vor deveni puternice ca puii de pinguin pe banchiză, gata să înfrunte lumea focilor, gata să plonjeze cu burticelele pe gheaţă, alunecând plini de cutezanţă spre ţărmul îngheţat. Vom fi mai graşi, mai bine reliefaţi. Plăcile noastre tectonice se vor împinge una în alta sub huruitul incandescent al lavei. Cu timpul se vor ridica, încreţi, vor ţâşni lent dar sigur munţii şi văile noastre, stâncile singuratice şi dure de pe culmile cărora vom putea privi totul, viaţa şi moartea, păsările, străzile, pădurile de castani.

“În tinereţe omul scrie pentru că are impresia că a găsit un nou şi deosebit de important adevăr pe care e necesar să-l anunţe cât mai curând posibil bietului om neştiutor. După aceea el devine mai experimentat şi mai modest, şi începe să se îndoiască de adevărurile sale; atunci el scrie pentru a se verifica. Mai trec câţiva ani: el ştie că a greşit de la un capăt la altul şi că nici măcar nu mai are pentru ce să se verifice. Dar de scris continuă totuşi să scrie, căci nu mai e în stare de nimic altceva (Sestov, Apoteoza… )”.

Transcriu fragmentul din Şestov urmărit de mai vechea idee că e necesar şi salubru să-ţi verifici, măcar din când în când, ”adevărurile”. Ţine de igiena fiinţei. Actul opririi în loc nu e niciodată inutil. Totul e să găseşti răgazul şi temeritatea să te smulgi din inerţie, să nu te abandonezi senzaţiei că nu mai e nimic de făcut, deşi senzaţia în sine poate fi seducătoare, iar la un moment dat chiar plăcută.

Ce poate fi mai reconfortant decât să-ţi explici propriul eşec prin eşecul general al lumii? Şi nu e vorba doar de igiena fiinţei, ci chiar de vitalitatea ei. A nu dormi în confortul şi liniştea aparentă a ”adevărurilor” tale, primite, construite orbeşte, luate de a gata. Ceea ce nu e tocmai uşor. Nu e prea comod să te contrazici, să nu fii de acord cu tine, cu lumea faptelor şi cuvintelor tale. Tendinţa naturală e aceea de a fi solidar şi complice cu tine însuţi. A ţine cu tine în toate împrejurările vieţii tale e filosofia primară a existenţei noastre. E din ce în ce mai greu să întâlneşti un om care să recunoască, fără a fi constrâns şi măcinat de propriul acces de sinceritate, că, da, s-a înşelat, nu a avut dreptate, a greşit.

Demonul blând al inconsecvenţei.

Telefon. La început, neatent, nu înţeleg nimic. Sunt la Vodiţa, la pescuit, abstras. Apoi înţeleg: a murit Dora. Pentru ea lucrurile s-au oprit la 27 de ani. Nu a mai vrut să lupte, să se agaţe de viaţă. Şansele erau oricum nedrept de mici. Discut pe tema aceasta şi convenim că Dora era un model de discreţie şi, în fond, de demnitate, deşi problema demnităţii în suferinţă e discutabilă. Niciodată nu s-a văitat, nu ”a făcut caz” de boala ei, căci nu a vrut să pară diferită, să pară altfel decât noi toţi ceilalţi, sau nu prin acest lucru. Şi-a purtat suferinţa şi spaima cu o semeţie de care nu ştiu câţi am fi în stare. Eu unul nu ştiu dacă aş fi rezistat cu uşurinţă şi constanţă ispitei de a mă victimiza, de a face din boală un titlu nobiliar şi de a încerca să atrag atenţia şi mângâierea lumii. Ea nici vorbă de aşa ceva.

Întors acasă privesc mai atent ca niciodată unul dintre tablourile ei. La marginea de jos, pe acest fond imens, roşu sangvin, e un omuleţ negru din care izbucnesc, vertical, spre cerul nedesluşit, şiruri de inimi albe, delicate şi surâzătoare, ca nişte imploraţii.

Jurnalul meu e pe alocuri doar un veritabil exerciţiu în gol, o văicăreală prostească şi ilizibilă, şi o spun fără nicio ezitare. Ce ar putea să rămână în picioare din aceste texte vechi şi stupide?

Umberto Eco spune că atunci când scrii te gândeşti uneori la cel ce citeşte, în imediat, peste umăr, sau va citi mâine, prins în clipa sa de răgaz. În mod cert nu vrei să-l dezamăgeşti, să-l descoperi aţipind plictisit în fotoliu. Nu vrei să te părăsească, să te abandoneze şi astfel să rămâi, în cele din urmă, singur, tu şi spectacolul tău minor, tu şi jocul mormăit al singurătăţii tale.

Atunci când scria Numele trandafirului Umberto Eco viza, mărturiseşte, un cititor-complice. Unul care să cadă pradă textului. Cititorul-partener. Cel care te urmează, complice. Cititorul cu care te poţi însoţi. Proiecţie a propriilor obsesii şi pasiuni. Căci nu te adresezi chiar tuturor, ci lui, şi, în ultimă instanţă, ţie însuţi.

Pregnantă expresia lui EMC, din Sfârtecare, cum că nu trebuie să ştii pentru cine scrii.

Îmi stăruie în minte vechea întrebare a Dorei, ultima dintre ele, şi care îmi pare acum mai degrabă o tânguire: ”şi cum ai să mă numeşti în povestirile tale?”. Atunci nu am avut chef să-i răspund. Mi s-a părut un răsfăţ. O formă de uşoară presiune, iritantă. Voia să scriu despre ea, am simţit foarte bine acest lucru. Am scris, la un moment dat. Descriu felul absent în care îşi făcea manichiura într-o dimineaţă de noiembrie într-un hotel din Budapesta. Ar fi trebuit totuşi să-i spun. Poate s-ar fi bucurat.