Integralitatea pisicii

Credeam că deja dormi, spune M, întorcându-se. Trasul cizmelor și butonarea celularului s-au încheiat. Nici vorbă, zic. Trag fumul în piept, adânc. Plămânii sunt pe jumătate arşi de nicotină. Şansele unei vieţi îndelungate şi fericite scad vertiginos, cu fiecare ţigaretă, sunt cât se poate de conştient de acest lucru. Aşa cum sunt conştient că lucrurile, de la o vârstă încolo, nu mai sunt, nu mai pot fi, în favoarea ta. Încet dar sigur lumea devine un joc tot mai confuz şi un spaţiu din ce în ce mai nesigur. Navighezi cu luminile pe jumătate stinse spre nimeni nu ştie exact ce.

În baie, cu câteva momente mai devreme, M a simţit uşoara presiune a timpului. Ar fi trebuit deja să fie în altă parte, dacă nu chiar acasă, atunci pe drum, măcar la jumătatea distanţei, dar impulsului de a intensifica ritmul i-a luat destul de repede locul plăcerea de a se privi.

În oglindă, revărsate şi suprapuse, sunt toate chipurile ei vechi, niciodată stinse, chipurile de copil, de elevă în primii ani de şcoală, bucălată şi dulce, înfiorător de dulce, chipurile transfigurate ale adolescenţei, primul ei chip de femeie, primul ei chip care plânge, toate chipurile de ieri şi alaltăieri, şi plăcerea secretă şi tandră de a vorbi cu sine, pe tăcute, în vreme ce-şi întoarce genele sau urmăreşte finele canioane ale ridurilor de expresie. Tinereţea e un vis de amiază, profund, foarte plăcut şi odihnitor, dar unul al naibii de scurt.

În dormitor – probabil deja doarme – e un bărbat de care se simte acum, ca şi ieri, legată. Ce înseamnă însă legată? Atrasă? Îndrăgostită? Obsedată? Interesată? Se întâlnesc de câteva luni, săptămânal, aproape fără nicio excepţie, aici, în acest apartament. Şi-n tot acest timp niciunul dintre ei nu a încercat să clarifice nimic, astfel că au rămas prinşi, şi unul şi altul, într-o lume de mijloc, intermediară. E un culoar pe care-l străbaţi dar ce va fi la capătul lui încă nu poţi şti şi uneori nici nu vrei să ştii. Şi-a imaginat de multe ori viaţa alături de Filip. Nu ar fi nici prima, nici ultima femeie din lume care ar decide să o ia de la capăt, să-şi reconfigureze viaţa până în cele mai mici detalii. Dacă nu ar fi copilul. Dacă nu ar fi părinţii ei, care nu ar putea înţelege. Ar invoca o imensă jenă socială. Dacă nu ar fi Titi, soţul ei, căruia ce i-ar putea reproşa? Dacă nu ar fi chiar Filip, felul în care se închide în el însuşi, felul în care, uneori, tot mai des, se retrage în propriile-i ceţuri. Apoi, în balanţă, pe talgerul opus, pasiunea, plăcerea îngrozitoare de a se abandona lui Filip.

M, grăbită, se apleacă peste umărul meu pentru un sărut frugal. O tandreţe greoaie şi miloasă pluteşte în aer preţ de o clipă sau două. E atât de apropiată încât îi pot auzi inima zvâcnind, strânsă în spatele osului stern. Dar în acelaşi timp, în mod inexplicabil, o simt îndepărtată şi de neatins, prinsă-ntr-o lumină de pudră, mătase, parfum şi ojă, stranie şi chiar ameninţătoare, aşa cum sunt femeile necunoscute pe care le întâlneşti în lift, până când uşile se deschid şi iluzia acelei intimităţi întâmplătoare şi apăsător senzuale se disipează. Nici nu te poţi apropia. Nu poţi atinge nimic. Nici nu te poţi îndepărta. Trebuie să aştepţi. Şi să-ţi păstrezi calmul. În ciuda curiozităţii, dorinţei şi fricii.

Deja s-a înserat. Fumez savurându-mi propria amorţirea. Tăcerea acestor clipe în care ardoarea e cu desăvârşire stinsă, şi-n locul obscurităţii lascive ce m-a legat în ultima oră de M a rămas doar senzaţia unei lumi răcoroase şi profunde ca un platou tibetan.

Mai sunt doar câteva zile până la Crăciun. În următoarele două săptămâni nu ne vom întâlni. M îşi va petrece sărbătorile de iarnă la socri, apoi, cu Titi, vor pleca pentru câteva zile la schi, împreună cu nişte prieteni.

-E magic pe pârtie, spune M. Să simţi aerul tare. Totul. E bestial. Ar trebui să încerci şi tu, a spus.

O ascultam cu detaşare. Lumea clăparilor şi telegondolelor nu-mi spune deocamdată nimic. Mi-l imaginează pe Titi, înalt şi rahitic cum e, roşu în obraji, fandând pe pârtie, fericit ca un iepure. În vremea aceasta eu voi tăia, de unul singur, drept prin mulţimea veselă şi mărinimoasă revărsată pe străzi. Caşcavalul zilelor de Crăciun.

– O să te sun, m-a asigurat M., cu cea mai convingătoare voce din lume.

După ce M. a închis uşa în urma sa iar sunetul paşilor ei s-a pierdut pe scări, a urmat un moment de linişte, apoi, încet, ecourile îndepărtate ale oraşului sau cele mărunte, casnice, uşor de identificat, din apartamentele de deasupra sau învecinate au recâştigat spaţiul. E ca şi cum, dintr-odată, lumea întreagă şi-a recâştigat coerenţa, fluiditatea, şi toate fragmentele ei, aparent suspendate, autonome şi absurde, s-au prins din nou în vechea lor înlănţuire vremelnic destrămată.

Fumez liniştit, sprijinit cu spatele de pernă, cu picioarele păroase şi suprapuse sub pled, resemnat şi îngheţat pe dinlăuntru ca jaloanele de pe pârtia de schi pe care alunecă, frenetici, Titişor şi M. în costumele lor de castori. S-au căsătorit imediat după ce au terminat liceul şi au intrat la facultate. Copilul s-a născut la jumătatea primului an de studenţie, destul de repede. E vorba de sfânta plictiseală umană, practic de neevitat. Dar şi de lucrurile diferite în care se reflectă fiecare dintre noi şi care, la început, nu par atât de stridente. Abia mai târziu devin problematice. Relațiile terminate pot dura, și de regulă durează, o viață întreagă. Până când moartea ne va despărți…

E vorba de felul indecidabil în care majoritatea oamenilor se îndepărtează unii de alţii, lent, ireversibil, fără să-şi dea seama, şi atunci când înțeleg e prea târziu, lucrurile sunt deja fără întoarcere şi rămân, aşa, cumva suspendate, fără o definiţie sigură, plutind în clar-obscur. De cele mai multe ori merge şi aşa. Majoritatea oamenilor trăieşte astfel şi nu e nicio dramă la mijloc în tot acest adevăr banal. Prea puţini sunt gata să rupă pisica în două sau în trei. La mijloc vor fi totdeauna suficiente raţiuni să nu o rupi, să o laşi aşa, întreagă şi plictisită, torcând pe fotoliu, în faţa televizorului.

M închide portiera în urma ei şi bagă cheia în contact. Nu am curaj să schimb nimic, îşi spuse. Nimic. Farurile automobilului mătură străzile sfârșitului de an, aerul rece de carnaval. Imaginea lui Filip se îndepărtează, aşa cum se îndepărtează luminile ultimului vagon de metrou, doar șuieratul, mirosul de tutun al pielii sale, rămân, o vreme, în aer. Alte imagini îi iau locul. Emil, copilul. Bradul înalt din hol. Părinţii. Tatăl ei, doctorul Sterian, într-o cămaşă albastră, cu manşetele suflecate. Titi, desigur. Cu zâmbetul lui de adolescent întârziat. Imaginea pieptului lui osos, ca un teren de hochei. Şi braţele lui de baschetbalist. Lumea reală, veche, ştiută, se reasamblează, ca un joc de cuburi.